Cronicutza mea

În clasa întâi, o fetiţă cu părul blond şi scurt a vrut să stea cu mine în bancă, încă din prima zi. Apoi au trecut anii, o ajutam mereu la teme, la orice… cum mi-a plăcut să fac mereu. Însă de prin clasa a patra până într-a opta a fost persoana care mi-a arătat pentru prima dată cât de rea poate fi lumea.

Deşi o ajutasem mult, ea mă bârfea, spunea lucrurile oribile despre mine… lucruri care răneau foarte mult fiinţa naivă care eram atunci. Răutatea ei nejustificată se manifesta oricând; ţin minte că o dată m-a făcut în toate felurile pentru că nu i-am suflat când era ascultată (şi ştia că eram prea timidă şi fricoasă ca să fac aşa ceva). Apoi când a ieşit în pauză, pe scări a dărâmat un tablou şi a fost nevoită să îl plătească. Din nou a ţipat la mine că eu aş fi pocit să păţească vreo ceva rău.

În liceu (de fapt după intrarea la liceu, în iulie, când a făcut viitoarea dirigintă o semi-întâlnire preliminară cu noi) o fată a întârziat şi cum singurul loc liber era cel de lângă mine, în prima bancă de la mijloc, s-a aşezat lângă mine. Şi acolo a revenit şi în toamnă. Deşi n-am ştiut să apreciez asta mereu, ea a fost cea mai bună prietenă pe care am avut-o vreodată, o parte foarte mare din inima mea, o persoană la care încă ţin foarte mult. E persoana care m-a ajutat să mă dezvolt emoțional și relațional, cea care mi-a arătat cum să văd frumusețea din oameni.

În facultate, la primul seminar, s-a aşezat lângă mine o fată micuţă şi simpatică, care a devenit colega mea de bancă la toate seminariile 2 ani şi jumătate, deşi nu există aşa ceva la facultate. A fost cea ma simpatică prietenie circumstanţială şi mă bucur că totuşi de fiecare dată când ne întâlnim vorbim cu poftă.

——————————————————————————————-

În generală aveam o colegă cu care mergeam acasă. Vorbeam vrute şi nevrute. Apoi am aflat că mă minţea mereu… era cea mai mare mitomană posibilă.

În liceu aveam o colegă cu care mergeam acasă. Vorbeam vrute şi nevrute. De faţă cu alţii mă ignora.

În facultate aveam o colegă cu care mergeam acasă. Vorbeam vrute şi nevrute pe metrou. Acum nu mai avem acelaşi program şi nu mai vorbim.

——————————————————————————————-

În clasa a patra mi-a spus cineva cum că ar fi invidioasă pe mine că învăţ mai bine. Cred că a fost prima dată când am observat-o. Şi în mod bizar de atunci am devenit bune prietene. O prietenie care a durat foarte mult timp.

În liceu aveam o prietenă cu care mergeam la olimpiade. Venea mereu la mine, mă duceam mereu la ea, eram de nedespărţit. Stăteam seri în şir găsind porecle la băieţi, rezolvând probleme de matematică şi fizică, ascultând muzică, jucând jocuri idioate de la miniclip. O credeam o prietenă adevărată. Apoi ea şi-a dat seama că nu sunt suficient de sociabilă şi “cool”; iar prietenia noastră a încetat.

În facultate am cunoscut o fată foarte sociabilă şi vorbăreaţă, mereu veselă. Deşi eu eram aia tăcută şi anti-socială, am devenit prietene. M-a împins mereu afară din anonimatul ei, m-a ajutat să devin mai încrezătoare în forţele proprii. M-a reînvățat să râd cu poftă într-o perioadă în care eram prea ocupată cu a-mi fi dor.

——————————————————————————————-

N-aveam nici 6 ani şi ne jucam în casa bunicilor de-a “Frumoasa şi bestia”. El era Gaston, eu eram Belle şi fratele meu era tatăl lui Belle. Părinţii lui erau mereu plecaţi în delegaţie şi îl lăsau la bunicii mei uneori cu zilele. Ne plăcea. Apoi s-au mutat definitiv în altă parte şi a plecat. Corespondam; îmi plăcea să îi scriu scrisori. Apoi a apărut internetul şi a fost mai uşor. După atâţia ani împărţim acelaşi oraş ca locaţie şi continuăm o prietenie lungă şi frumoasă.

În primară şi generală mă băteam cu băieţii; aveam nişte colegi de clasă răutăcioşi, care mă porecleau, se legau de mama… era dureros şi nu ştiam cum să ripostez altfel.

În liceu cel mai bun prieten a fost primul meu iubit. Poate imaturitatea şi lipsa experienţei de viaţă ne-a făcut să încurcăm la început lucrurile. Îmi plăcea să îi găsesc iubite, să îl ajut să le cucerească, să le cumpere cadouri. Îmi părea băiatul ideal cu relaţia ideală, chiar dacă nu era pentru mine. Dar în timp a început să îşi înşele iubita am fost atât de dezamăgită de el încât am rupt prietenia.

În facultate… cineva mă face să râd mult, foarte mult.

… ne certasem cu trei zile înainte. Apoi, musafirul meu a stricat un lucru pe care îl împrumutase de la cineva. Era nervos, supărat că era pus în situaţia de a arăta acelei persoane că nu a ştiut să aibă grijă de acel lucru. Îi displace să nu se ţină de cuvânt sau să arate lipsă de respect, chiar şi prin simple obiecte. Nu mai vorbise cu mine de la faza asta şi mă evita. Nu a acceptat ca musafirul meu să plătească repararea. Era ca un zid. Presimţeam că vor urma multe zile de tensiuni între noi.

Dar atunci seara, s-a ridicat de pe scaun, a venit către mine brusc şi m-a strâns în braţe cerându-şi scuze, dar se adunaseră prea multe alte probleme pe capul lui şi se revărsase pe asta.

Mi-aş fi cerut scuze din nou pentru stricăciune fratelui meu, dar îmbrăţişarea aceea îmi pornise lacrimile. De fericire, de linişte, de calm… nu orice fel de lacrimi. Mi-a umplut sufletul.

… ne înţelegeam bine, vorbeam orice, ne împărtăşeam orice, ştiam orice una despre alta, practic ne trăisem ultimii trei ani una lânga alta, fie că am vrut sau nu. Însă credeam că e una dintre acei prieteni circumstanţiali. Şi într-o zi trebuia să facă o călătorie lungă, obositoare (deşi nu dormise bine de două zile) cu o destinaţie la capătul căreia o aştepta poate o mare dezamăgire.

Iar eu am bătut-o la cap toată ziua să aibă grijă, îi spuneam cum să facă, o băteam la cap cu sfaturi; şi noi două nu eram între noi cu sfaturile, deşi discuţiile nu duceau oriunde. O băteam la cap cu grijile mele, cum aş fi făcut cu orice altă persoană dragă. Poate ştiam de mult, dar abia atunci am conştientizat cu adevărat că ţin mult la ea.

… mereu când o sun nu îmi răspunde dacă o întreb ce face nu îmi răspunde. O interesează doar ce facem noi, dacă avem ce ne trebuie, dacă suntem sănătoşi, dacă mâncăm fructe şi legume, dacă ne merg toate bine. Nu vrea să împărtăşească din probleme ei, să nu ne facem griji pentru ea. Şi într-o zi a simţit în vocea mea oboseala fizică şi psihică pe care încercasem atât de mult să o ascult. Şi atunci mi-a spus: “Mă rog să ai parte de puterea de a trece peste toate.”

O putere de care ea, bunica mea, are nevoie mai mult decât mine.

Nişte toate pentru care m-ar judeca şi oameni mai tineri şi mai deschişi la minte, dar pentru care ea mă susţine mereu.

… și unii am fost învățați să ne rugăm la ei în fiecare seară…

Mă rog și eu de ani de zile și nu mă pot dezobișnui. Și m-am gândit la cine mă rog.

Nu cred că am un înger păzitor; viața mi-a arătat că am mai mulți. Și nu sunt undeva sus, ci aici lângă mine. Sunt acele persoane care mi-au fost alături în clipele cele mai grele. Sunt oamenii care au stat pe capul meu și nu m-au lăsat să intru în depresii. Sunt aceia care știu să-mi schimbe și cea mai urâtă zi cu un zâmbet.

Sunt oamenii care se sforțează să se cuibărească în sufletul meu chiar dacă le pun opreliști din frica de a nu-mi deschide sufletul. Sunt oamenii care îmi oferă o îmbrățișare spontană când mi-e prea frică să le-o cer.

Sunt persoanele care țin la mine așa cum sunt, cu calități și defecte, și nu încearcă să mă schimbe după bunul lor plac. Sunt persoanele care doar fiind alături de mine m-au făcut mai bună și m-au învățat să mă plac mai mult pe mine însămi.

Sunt aceia care mă învață să nu mă mai tem și să nu deznădăjduiesc.

Sunt aceia care m-au învățat să iubesc.

Și mă rog la ei în fiecare seară; pentru a rămâne mereu lângă mine; oricât aș greși în fața lor.

“Ce mă gândeam… zilele astea…

Mă gândeam că acuși plec… de fapt într-o săptămână…

Cred că e o chestie normală să te întrebi ce lași în urmă când pleci de undeva; eu mă gândeam de cine o să-mi fie dor. În fond, astea ar fi persoanele la care țin cu adevărat, nu?

Am mai avut ocazia să-mi fie dor; deși de data asta e complet altfel.

Cum spuneam: ‘Am mai avut ocazia să-mi fie dor.

… dar nu mi-a fost.’

Problema? Am ajuns să mă întreb dacă am ajuns în anii ăștia să mă atașez de cineva. Oare țin la cineva cu adevărat? Bine… înafară de familie.

O persoană pe care o numesc prietenă apropiată și care mă cunoaște destul de bine mi-a spus odată că îi place la mine faptul că mă atașez mai mult și mai ușor de lucruri decât de oameni; iar asta mă face să sufăr mai puțin. Și m-a făcut să mă întreb dacă așa am fost întotdeauna; sau sunt rodul unei maturizări ciudate ori a dezamăgirilor. Poate n-o să știu niciodată.

Dar acum măcar aș vrea să-mi fie dor de persoanele cărora o să le fie dor de mine; puține, cred.

Am citit odată un articol interesant despre modurile în care poți iubi o persoană. Este iubirea cu inima, care te face să tresalți când te gândești la acea persoana, să-ți facă mereu plăcere să fii alături de ea, să-ți fie dor de ea etc. Și mai este iubirea cu creierul, persoane la care ții doar pentru că așa crezi că e corect; e mai mult o sforțare… din recunoștință, din necesitate, din singurătate. Și după ce l-am citit m-am gândit că poate eu iubesc oamenii doar cu creierul… nu țin la ei din tot sufletul. Și nu e că nu aș vrea; uneori simt că nu pot deloc.

De la ce pornisem… într-o săptămână plec… din oraș… și după atâția ani, după atâția oameni… rămân doar cu trei prieteni… trei persoane de care cel mai probabil o să-mi fie odată și odată dor. Poate mai demult aș fi dat vina pe ceilalți că nu am ajuns să țin la ei; dar în ciudatul proces de maturizare prin care am trecut am învățat că e și vina mea. Și am învățat să mă mulțumesc cu mai puțin; puțin și bun.”

Cum fetele sunt întotdeauna mai curioase și au vrut să știe mai multe despre mine în urma acestui articol, purced la drum.

Unii menționau subiectivismul. Acesta nu prea există. Ticurile și stereotipurile gestuale nu se controlează; e și mai ușor să fii obiectiv față de tine însuți, pentru că dacă alții pot în momente de luciditate să te păcălească, tu însuți vei simți că te păcălești pentru că postura nu va fi comodă când te vei preface.

Regulile sunt simple și ușor de observat, deci nu se pot simula. Nu e ca acele teste de personalitate pe bază de întrebări, unde dăm răspunsuri de formă pentru a „da bine”. Corpul dă răspunsuri la obiect.

Eu una mi-am observat întâi stereotipurile gestuale (ticurile la conștientizasem de mult timp) și apoi am cercetat ce și cum se interpretează.

Am vrut să fiu surprinsă… dar nu am fost.

Cele peste 1000 de mailuri adunate pe adresa specială pentru blogging mă descurajează… asta în condiţiile în care mai frunzăresc zilnic prin ele.

Mult scrie lumea… sute de posturi…

Eu abia am ajuns la cele de la începutul lui august.

Ca să nu vorbesc că nu am mai răspuns de mult la comentarii; poate că azi mai citesc ce mi-aţi scris.

Da… mai este o săptămână, două chiar… un pic… şi lucrurile ar trebui să revină la normal, fără probleme rezolvate.

În sfârşit vine toamna.

Poate în septembrie prind o vacanţă; sau alte probleme.

Deci… balon de săpun…

Jucăuş şi efemer…

Nu mai țin minte ce am simțit, dacă a fost iubire. Tot ce știu e că am putut să mă uit adânc în ochii tăi și acolo să găsesc fericirea, o fericire pură care nu se hrănea cu nimic dinafara mea. Și am simțit; dar nici acum nu știu ce. Am trăit foarte multe lucruri deodată, atât de multe încât au început să mă doară, dar nu am vrut să mă opresc.

… întâi simți o răceală, apoi o durere amețitoare pe care ajungi să o dorești până la sfârșit… sau dacă e măcar vreo senzație fizică aproape de cea spirituală…

… și știu că am simțit.

Am trăit niște clipe atât de frumoase, ca un miraj și când adevărata realitate s-a ivit am crezut că restul doar am visat. Oamenilor le e atât de ușor să dezamăgească; și asta pentru că uneori habar nu au ce vrei de la ei. Eu n-am vrut niciodată mai mult decât ei mi-au oferit; dar nu știu de ce la un moment dat s-au oprit. Însă n-am spus ce vreau… am tăcut. Dacă cineva m-ar întreba, i-aș spune că urăsc trădătorii; dar în continuare eu îi iubesc pe unii din cei care m-au trădat. Și nu vreau înapoi decât ceea ce ei au vrut să îmi ofere la început.

Nu pot spune tot ce e în sufletul meu în cuvinte, dar ceea ce pot, am învățat să spun…… pentru că am implorat prea mult din priviri.

Nu sunt nici în vacanță și nici nu fac pauză.

Am niște chestii de rezolvat și nu sunt de câteva zile în București și nici nu știu când mă întorc.

O să scriu mai rar și o să citesc mai rar. Data limită de intrare a lucrurilor în normal e undeva la sfârșitul lui septembrie.

Am net (știam eu că modemul ăla va fi bun vreodată la ceva), dar nu știu dacă o să am timp. În plus cheful o să îmi cam lipsească; am de rezolvat probleme personale și familiare care de fapt prin simplul fapt că am plecat s-au rezolvat pe jumătate.

Articole o să apară; cel puțin cele programate din cauza că sunt legate de niște date „aniversare”.

În unele zile o să fiu cu obișnuita prezență… în altele… mă rog, dacă nu o să auziți de mine vreo săptămână, să nu vă puneți întrebări prea mari.

De moderarea comentariilor se va ocupa altcineva (sper), deci vor apărea destul de repede unde ca fi cazul… răspunsuri și lămuriri… nu știu, așteptați…

Deocamdată totul e ok, numai că îmi lipsește calculatorul meu de acasă… cu tot ce e în el important… dar i se mai face milă fratelui meu și mă lasă să intru remote când nu are treabă. N-aș vrea nici să lasa calculatorul deschis când pleacă de acasă, doar să intru eu… că sunt cam paranoică. 😆 Recunosc… mi-e lene să tot introduc date de login, când pe calculatorul de acasă nu trebuia… și mai e și bookmark-ul plin… de fapt în ăla o să fac curățenie… până îmi fac totul ca „acasă” o să tâmpesc… câte s-au adunat… 😀

Știu că aș putea lua o pauză, dar nu vreau. O jumătate de oră liberă tot am zilnic și mă mai relaxez citind și comentând.