Sa te uiti la tine si sa vezi cum te-ai schimbat in timp e ceva. Si cand schimbarea e radicala, “ceva-ul” ala devine si mai wow.
Mama mea e genul de om care te poate face sa te simti prost din cateva cuvinte. Cand eram mica si faceam nazbatii, rar se intampla sa dea in mine, ma facea sa plang si sa-mi regret fapta din doua vorbe. Asta si caracterul vulcanic sunt cele mai definite caracteristici pe care le puteam mosteni de la ea. Si-ncep sa-nteleg. Acum, la serviciu, nu mi se zice ca ce-am scris eu nu e bun, pentru ca sunt un copil dragalas la inceput de drum. Nup, mi se zice ca e de cacat si ca tre` sa-l refac conform explicatiilor date.
La gradinita, cand ieseam la tabla, statea educatoarea langa mine cu prosopul, eram de o timiditate rara. Iar ea, ea o femeie dintr-o bucata. Pana la final a reusit sa ma dea catusi de putin pe brazda. Dar nu de tot.
Ajunsesem la un punct in care imi era rusine sa dau un telefon pentru a-mi face o programare la dentist, de exemplu. Nu puneam intrebari, vezi Doamne sa nu deranjez pe careva. Imi era frica de reactia celor din jurul meu, asa ca mai bine imi vedeam cumintica de coltisorul meu.
Ei, schimbarile mele au fost vizibile pe toate planurile: fizic, psihic, comportamental si cum mai vreti voi sa-i spuneti. De multe chestii mi-am dat seama singura, observand. In alte cazuri, am avut norocul sa intalnesc oameni cu personalitati puternice, care au vazut in mine ceva bun si care m-au ajutat. In cazuri si mai extreme, viata e destul de capricioasa, incat te ajuta si ea cand vine vorba de asta.
Primul soc l-a avut chiar tata, cand am inceput sa-mi exprim punctele de vedere (toata chestia asta a inceput prin liceu, final de clasa a X-a sa spunem). Nu stiu cum a perceput-o el, revolta, criza adolescentina, habar n-am. I-a luat ceva timp sa se obisnuiasca cu noua eu, dar a trebuit sa o faca.
Ma rog, incet-incet mi-am gasit “stilul colorat”, cum zicea Carmen. La scoala nu mai eram aia care tacea, ci aia care-si apara punctele de vedere cu dintii, aia care reactiona vulcanic uneori (si va zic ca aici a contibuit si fosta diriga).
Nu-mi mai este frica sa pun intrebari, sa preiau initiativa, sa sun la coafor, sa-i spun prietenei mele in fata ce cred, cu sansa de a parea o scorpie. Am ajuns de-o sinceritate tampita, care (da, da, da, stiu, deranjeaza uneori), but…
Ma imping singura de la spate, ca altfel n-o s-o iau din loc niciodata. Ma bazez pe faptul ca ma voi descurca, chiar daca nu stiu de la inceput toate premisele. Am avut o groaza de atacuri de panica, in care imi pierdeam increderea, dar am reusit sa ies la liman mereu. Poate sunt norocoasa ca am o mama asa cum o am, oameni dragi pe langa mine. Nu poate, chiar sunt. Si-i frumos, e o senzatie de o bucurie rara. Dar sunt constienta ca, in primul rand, este meritul meu.
Sunt suparata pe X? Nu trebuie sa stau bosumflata si trista, asteptand ca X sa ghiceasca in stele asta. Imi place de Y si vreau sa ma plimbe prin Herastrau? Go for it. Nu stiu cand s-au schimbat rolurile, acum ceva timp tu mi-ai fi scris mie asa ceva. Ma rog, sper ca m-am facut bine inteleasa. Data viitoare cand folosesti termenul de “dezamagire”, cauta-i bine intelesul in DEX.
