Doar gânduri…

Știu că e un subiect vechi… cum suntem offline sau online… dar de data asta ideea a venit de aici.

Eu chiar nu înțeleg cum oamenii se pot aștepta să fii la fel și în offline. Nu minți dacă ești altfel în online…

Dar… de pildă în cazul meu. Aici citiți doar gândurile mele. În realitate… adăugați și comportamentul, și vocea, și aspectul, și subiecte banale care se discută zi de zi dar nu apar pe bloguri, și multe.

Poate că un blogger scrie superb… dar în realitate are o voce care te seacă pe creier și nu l-ai vrea aproape nici 3 secunde; mai ales cu gura deschisă.

Poate discută fenomenal pe bloguri filozofie și principii de viață… dar e complet idiot la conversațiile alea banale pe care le porți când întâlnești un om… și atunci îți piere cheful de el în 5 minute.

Poate nu arată așa bine; și majoritatea oamenilor sunt superficiali… peste tot în viață am dat de oameni în general ok, fără fițe sau alte dodii în cap… dar care nu ar fi stat așa mult în preajma fetei ăleia plinuțe sau a băiatului cu multe coșuri, oricât de mult le-ar plăcea să discute cu ei… dar nu în public… să nu îi asocieze lumea cu ei sau cu alții.

Sunt aici cu gândurile mele, cu opiniile mele. Nu știți cum mă port, cum mă manifest.

Iar la subiectul ăla mulți spun că dacă nu le-ar plăcea persoana offline, nu ar mai citi-o.

Mie nu-mi plac nici online unele persoane, dar tot le citesc articolele.

Suntem pretențioși. Nu vrem să apreciem oamenii pentru ceea ce fac bine, vrem un tot unitar. Și nu e vorba numai de offline-online. Nici în viața de zi cu zi nu apreciem oamenii dacă fac un singur lucru bine, nu îl felicităm pentru ceea ce face mai bine… îl ignorăm pentru ceea ce nu e sau nu face așa bine, de parcă am putea pretinde că toți suntem perfecți. Și poate nu ne gândim cât distrugem speranța cuiva, dorința de a fi apreciat.

E trist… și poate de asta m-aș feri eu personal de un blogmeet sau ceva de genul.

Oamenii încă n-au înțeles că un om se poartă diferit în contexte diferite și cu oameni diferiți.

O să mă dau exemplu… în primii ani de liceu colegii mă cunoșteau drept colega aia care stă în bancă mereu, silitoare… și mă considerau plictisitoare, că nu ies să mă distrez, etc. Iar persoanele cu care ieșeam, mă vedeau că ies des, mă distram, dansam mereu… și nu ar fi bănuit că aș fi genul de persoană care stă 6 ore tăcută. Nu mă pot comporta la școală sau la serviciu cum mă comport cu nebunii cu care mă distrez sau cum mă comport cu familia. „Nebunilor” cu care mă distrez nu am de ce să le arăt că am citit pe Hegel ieri, idar fetelor de la clubul da. E normal să fiu diferită; nu pot vorbi aceleași lucruri cu bunica pe care le vorbesc cu colega de muncă.

Poate cu amicii mă comport foarte ok, dar prietenii care mă cunosc mai bine ca pe mica crizată. Poate colegii nu m-au văzut niciodată plângând și mă văd ca o persoană rece, dar prietenii mă știu caldă și plângăcioasă.

Suntem diferiți în contexte și cu persoane diferite. Mi se pare prostește să ceri unui om să fie la fel online și offline. Mai ales când unele lucruri, chiar dacă vrei, nu le poți prezenta pe un blog.

Și mă întreb, dacă nu ai mai citi un blog pentru că nu îți palce persoana offline, nu înseamnă că de fapt nu îți plăcea cum scrie? Ci doar persoana pe care ți-o imaginai că e?

De ce contează așa mult asta? De ce scădem valoarea unui scriitor pentru că nu a fost un tată bun, a unui actor pentru că a murit de supradoză, a unui chirurg care salvează zilnic 10 vieți pentru că e ursuz? De ce vrem de la oameni tot și nu putem aprecia lucrurile simple? De ce nu putem fi copiii aceia din curtea grădiniței care se joacă unul cu altul doar pentru că le place să se joace unul cu altul, nu pentru că se plac în general, nu pentru că au pasiuni comune, nu pentru că sunt niște oameni extraordinari… ci doar pentru că le place să se joace.