Currently browsing

Page 2

Oameni

Ba, eu n-am nimic cu nimeni, cum s-ar zice pe la noi. Mie oamenii mi se par niste fiinte chiar foarte misto, iar asta include si defectele lor. Au si ele un anumit farmec. Si chiar daca n-ar fi asa, mie-mi plac oamenii. Dar nu mereu.

In ultimul timp nu mai am rabdare cu ei de nicio culoare, de nicio nuanta. Si probabil ca nici reactiile mele nu-s dintre cele cu care-s ei obisnuiti. Imi dau impresia ca ar face orice sa-ti desfiinteze increderea in propriile opinii. Argumentele lor sunt cele mai bune, mai plauzibile, iar tu esti un prost, oricat de multe ai sti, oricat de mult ai citi, parca ramai mereu in urma. Si nu ma deranjeaza asta, nu-mi pica ceru-n cap daca se uita cineva la mine cu un aer de superioritate, chiar daca e cazul sau nu. Adica, nu ma deranjeaza personal, dar mi se pare un lucru cretin. Fie.

Acum nu stiu daca-i de bine – daca-i de rau, daca-i defect – ori ba, sau poate noroc, dar nu-nteleg de unde am capatat atata indiferenta pentru toate lucrurile astea. Si pentru oameni, da. Sau poate ca asta este si motivul pentru care omul mi se pare o fiinta placuta (da, stiu, se bat cap in cap). Eu cred ca este foarte greu sa fii indiferent, sa te prefaci ca de fapt nu-ti pasa. Aproape sunt sigura de asta. In cazul meu, nu pot sta certata cu un prieten bun, frate, mama, colega de care m-am atasat super mult.

Nu pot sa zic: “nu-mi pasa, ma cauta ea daca ma apreciaza cu adevarat”, dar sa tresar de fiecare data cand imi suna telefonul, si sa fiu dezamagita cand ma uit si vad ca nu-s apelata de cine ma asteptam. Mie daca-mi pasa, a doua zi te sun si rezolv problema. Si, ma rog, se stie ca persoanele de care vorbesc nu-s multe deloc. E dovedit. Deci, nu merge asa, nu e prefacatorie, e doar ceva din caracterul meu; adica, that`s me, bla, bla, bla.

Asa cum sunt eu, in lumea mea, recunosc ca-mi place sa pot da “buna ziua” cu toata lumea. Dar cum asta nu este posibil mereu, reusesc sa adorm noaptea si in aceste conditii.

Acum ca tot am adus vorba, mi sa-ntors lumea pe dos astazi, cand am realizat ca s-a terminat anul universitar. Adica, mai e sesiunea (eventual o viitoare restanta la ISMM :D) si cam asta-i povestea. A fost iar unul dintre momentele alea in care stateam in tramvai si ma gandeam la cat de repede se duc clipele frumoase. La fel cum tanjesc dupa copilarie zi de zi, asa am sa duc dorul si facultatii (cel putin primului an din ea). Zic asta pentru ca din semestrul al IV-lea ne desfiinteaza grupele, fiecare isi va alege alta specializare.

Mi-am dorit sa ma numar intr-o grupa OK, cu oameni frumosi, si majoritatea asa si sunt. Am ras in ultimele luni extrem de mult datorita lor si ne-am ajutat, iar acum o sa devin iar nostalgica, oooof. Dar nu-i numic, e nostalgia NOASTRA.

Keep it up!

Desi au ramas mai putin de patru ore pana cand trebuie sa ma trezesc, nu vreau sa adorm. Ma simt incredibil. Linistita, n-am intrebari de pus, n-astept raspunsuri, nu vreau nimic in plus. Totul se-ntampla atat de incet, iar sentimentul este atat de placut.

Inexplicabil, dar pentru prima oara n-am nevoie sa ma agat de niciun plan, de nicio imagine clara. E ca un puzzle; piesele sunt imprastiate peste tot, abia daca am reusit sa asamblez marginile. Si nu m-am chinuit deloc, da` deloc. Totul vine de la sine si se-ntampla sub ochii mei mirati, stralucind de satisfactie in acelasi timp.

Locul asta avea nevoie de putina veselie. Acum o are. Nu stiu care va fi deznodamantul filmului si nici nu-mi pasa, desfasurarea actiunii m-a facut sa-mi dau seama ca uneori e divin sa n-ai asteptari. Ramai surprins de consecinte. Nu vreau sa adorm, vreau ca dimineata, in timp ce bajbai ametita prin casa, sa-mi aduc aminte de starea asta si de lucrurile dragalase care au condus la ea.

See you on the other side (in sfanta capitala)! 😀

Iar mi-e dor de ea

Mergeam acum doua zile cu batranul personal catre Tarcau (da, da, Baltagul), si, evident, m-au busit iar amintirile din copilarie, care-mi lipseste al naibii de mult. Mi-e dor de ea in cel mai nebun mod posibil, iar sentimentul se inteteste cu cat ma indrept mai repede spre schimbari de prefixe&co. Exceptand unele evenimente care au avut loc ulterior, pot spune ca am trait o copilarie perfecta.

De la mama stiu ca am fost un copil plimbat de numa`, iar trenul era prietenul meu. Pe vremea cand CFR-ul era in floare, toata lumea circula pe caile ferate. Mama lucra la pediatrie in Bicaz, iubea copiii. Si pe-a ei ii iubeste, ani de zile i-a asteptat. Acolo locuia si buni a mea. Iar, pe langa asta, aveam drum foarte des si-n Tarcau, la cealalta bunica. Cam pe acolo se invartea Universul meu.

In fine, pe atunci imi parea ca personalul alearga pe sine cu viteza luminii. Garile erau pline de oameni, forfota mare. Remember? Biletele erau mici, dreptunghiulare, din carton, iar eu aveam o dilema in ceea ce-l priveste pe nasu`. In timp misterul a fost elucidat. Acum, gara din Piatra parea un dezastru total, parca niciodata nu mi s-a infatisat asa de urata. Cand am pasit acolo m-am speriat. Ba nu, m-am revoltat. Multe dintre linii au fost desfiintate, iar peronul purta urma unor renovari or something.

Ajung la destinatie si fug catre ceea ce ma interesa pe mine: lalelele. Le gasesc in acelasi loc primavara, de mica m-au fascinat. Si-mi reiau locul din care obisnuiesc sa scriu cand merg acolo. De altfel, multe din gandurile mele iau forma unor articole prin fel si fel de locuri, calculatorul nu este decat un intermediar.

In ciuda lucrurilor pe care le fac sa-mi umplu tot timpul liber pe care l-as putea avea, ma simt intr-o continua stare de mohorare. De dor dupa timpul trecut, de dor dupa ai mei parinti tineri si mai putin incercati. Nu stiu, tanjesc dupa ceva si nu-mi dau bine seama dupa ce. Dar asta-i alta poveste. Oricum, mi-e teama. Mi-e teama incontinuu.

E placut sa ai un loc numit “acasa”

Ieri am plecat din Bucuresti spre casa, pe-o caldura de zile mari. Eram obosita, rupta de realitate si atat de tacuta, cum multi si-ar dori sa ma vada din cand in cand. E clar ca ultimele nopti nedormite nu m-au ajutat deloc din punctul asta de vedere. Mno, cu toate astea, dupa ce am trecut de Bacau am inceput sa simt ca ma apropii de casa. Parca nu-mi mai era nici somn, nici foame, nici nimic. Se simtea aerul racoros. M-am inviorat usor si am asteptat cu nerabdare ca drumul lung sa se sfarseasca.

Stiu ca in momentul de fata n-as mai rezista sa traiesc propriu-zis aici, fara agitatie, fara tot ceea ce m-am obisnuit sa fac de cand m-am mutat. Dar trebuie sa recunosc ca e al naibii de bine sa ai o “acasa”, indiferent de circumstante. Aici nu te certi cu nimeni daca nu-ti speli farfuria si simti pentru cateva zile ca esti lipsit de orice responsabilitate. E ca si cum iti este permis orice. Stiu ca-s la 350 de km de locul in care imi desfasor toata activitatea si nu ma gandesc deloc la ce am de facut maine.

Cand am ajuns in fata blocului si am vazut copii de varsta fratelui mei jucandu-se pe acolo, imi venea sa-i pup pe fiecare in parte pentru asta. Zarva pe care-o fac in timp ce se joaca e tare placuta. Rar mai vezi tabloul asta in ziua de azi, si tocmai asta-l face atat de pretios. Pentru mine, cel putin.

Desi mi-as dori ca unele lucruri sa fie altfel, sa nu trebuiasca sa ma impart mereu intre doua tabere, e placut sa ai un loc numit “acasa”. Aici esti rasfatat. Aici te-ntorci mereu si-ti reincarci bateriile pentru urmatoarele luni pline ce vor urma.

Ignoranta, asta-i cuvantul

Noi, oamenii, suntem tare prosti. Ne-am obisnuit sa ducem un razboi continuu cu timpul si sa uitam de toate lucrurile aparent nesemnificative, dar care sunt atat de frumoase, atat de naive si care ne pot bucura atat de mult. Raman din ce in ce mai dezamagita de lumea in care traiesc. Traversez un moment de ala in care iar nu-mi gasesc locul.

Parca traim doar de fatada, sa ne mai laudam la X si Y putin, sa-l mai calcam pe Z in picioare pentru a ne fi noua bine, poate asa mai atragem putin atentia si sa-ndreapta reflectoarele spre noi macar cateva minute. Si-s chestii pe care incerc sa le ignor. Si ma prefac ca nu le vad, oricum nu vreau sa am nicio treaba cu toate mizeriile astea, dar, la un moment dat, te poarta gandul si-n directia asta. Intrebari d`astea existentiale, stupide pentru unii, fara raspuns pentru mine. Si-nteleg ca viata o fi de cacat, ca pica facturile peste tine, ca ai copii de ingrijit si mai stiu eu ce, dar palme sa-mi dau daca nu cunosc oameni si mai incercati, dar care n-au uitat ca nu sunt trasi de niste sfori. Si zambesc, frate. Si nu-i intereseaza nici curtea vecinului.

Vreau sa ajut, vreau sa privesc satisfacuta in urma, sa cer rasplata in zambete. Vreau sa ma ajut, vreau sa ma pot exprima, nu doar sa pretind ca fac asta. De ce nu spunem mereu ceea ce gandim? Fac asta constant. Habar n-am de ce, ca nu vreau. Unele chestii chiar sunt peste capacitatea mea de a intelege. Si nu mi se par deloc normale, nu stiu cum pot unii sa actioneze asa anapada, fara sa se gandeasca la consecinte, la cei din jur. Unele lucruri nici nu merita atentia mea, de undele chestii da, nu-mi pasa deloc, dar, totusi, sa fim asa ignoranti?

Si aveam de gand sa va povestesc despre niste initiative frumoase azi, dar n-a mers. Data viitoare. 🙂

Despre libelula si alte amintiri

Ce seara, nene! Eu cred ca am uitat cum e sa stai mai mult de juma` de zi degeaba si am reactii adverse, ca prea imi vine sa rod varul peretilor (momentul ala in care tot ce-ti doresti e o cana de ceai de la mama si-o pastila miraculoasa care te face sa uiti si de dureri si de tot).

Asa tafnoasa am inceput sa scotocesc prin arhiva blogului (btw, asta am facut mai toata ziua, “m-am hranit cu vizualuri”, cum zicea un tip foarte misto; si e plin online-ul de chestii interesante, sunt extrem de multe site-uri). Si sa vedeti descoperiri. Cate lucruri s-au intamplat, cate stari am traversat, ce de planuri, ce de intorsaturi, ce de naivitate, mai ca m-as pupa.

Ce de oameni, ce mai comentam si radeam. Ce de timp, au trecut mai mult de doi ani si mi-am dat seama ca n-am deschis sticla de sampanie. Dragalas, ma, dragalas tare tot ce sa-ntamplat pe aici. Cateodata mi-e dor, dar nu pot decat sa zambesc, zau asa!

Mi-a intrat un fluture in camera si ma tot necajeste. Asta m-a facut sa-mi aduc aminte de libelula pe care am inchis-o o zi intreaga in camera mea cand eram in Italia. A stat acolo pana seara cand a venit mama si-a luat-o: “te imbraci gros, cu 2 geci, iti pui un fular la gat, o caciula-n cap si ochelari la ochi, iti iei frumos matura si treci la atac”. Suna cunoscut? :))

Asa e la varsta mea. Si-mi place

Un tip, enervat fiind, claxoneaza de zor dupa o femeie care, intrata jumate in zapada, a avut curajul si-a patruns pe poarta salii de fitness inaintea lui.

Cateodata mai inghet prin casa si aflu cu stupoare ca lumea foloseste apa din calorifere in nu stiu ce scopuri. Caloriferul din camera mea e cam șpanchi, ii ia ceva timp pana sa se-ncalzeasca.

Cum ne sperie putin gerul, cum iti iei adio de la net, TV, mama, tata si te duci la prietena ta, unde o sa ai parte de o lectie de financial planning colosala. Oricum, “apelul dumneavoastra contribuie la solutionarea cat mai rapida a problemei”.

Apa nu e deloc potabila, dar, in schimb, prinde culoare din cand in cand.

Anotimpul rece nu-i pentru capitala. Simplu si pur, nu se potrivesc.

In afara de exemplele date, va zic ca n-am intalnit aici nimic din tot ceea ce-am auzit eu despre capitala. Nu m-a dat nimeni afara din RATB, nu mi-a dat nimeni in cap la colt de strada, nu m-a luat niciun tigan pe sus. In schimb, am dat de oameni faini, evenimente misto, proiecte care merita, am scapat de rutina si stiti ce, incep sa cred ca asta tine mult si de anturajul pe care ti-l faci. Pentru ca n-o sa te trezesti direct la o lansare de revista extraterestra, teleportat din pat fiind. Si pentru ca n-o sa-i pese nimanui de facultatea pe care o faci tu (si alti 93983829 pe langa tine) atunci cand vei tanji dupa job-ul ideal. Si poate daca faci ceva care sa te diferentieze de cei 93983829, ai o sansa-n plus (asta am invatat-o in Advice, ha!). Daca te mai duce si capu`, e perfect. Iar daca esti doar ghinionist, nu stiu, vorbeste si tu cu Mercur sa nu mai fie retrograd.

Toata lumea uraste Bucurestiul, toata lumea il critica, toata lumea s-ar duce-n spuma marii, numa` sa nu stea aici. “Ce? Unde zici ca ai intrat la facultate? La Bucuresti? Dar acolo e urat, tuuu!”, imi zicea asta vara postarita.

Bucurestiul e aglomerat, vai ce urat, vai ce de lume. Vai, dar stai, e capitala, adica e multi locuitori in ea, mai un strain, mai unu` venit din provincie, se aduna. In orice metropola e asa, nu doar la noi. Da, ca societate om fi noi dati dracu cu 100 de ani in urma, dar mie nu-mi pasa. Nu vreau sa schimb lumea, nici macar perceptia celorlalti asupra ei, asta tine de fiecare in parte (dar as putea incerca sa fac rost de-o radiera maaare, cu care sa radem toti coruptii din tara). Imi place aici, in lumea mea de tanar entuziasmat, in putere sa faca mult mai multe decat sa se planga.

Cea ce nu trebuie numita

Ieri m-am trezit intr-o dispozitie extrem de proasta. Da` cu E mare, nu asa. Apoi, privind pe fereastra, am observat ca in Bucuresti ningea ca la mama acasa, ceea ce era “wow”. Asta mi-a smuls un zambet. But guess what? Va fi foarte ciuadata senzatia cand am sa simt iar caldura-n casa.

Dupa, m-am hotarat sa fac pe gospodina. Cu mama la telefon si varul meu care radea de mine/langa mine si-mi recomanda din suflet tocanita la plic. Pentru toti dusmaniisiinvidiosii: sa stiti ca mi-a iesit, ma, mi-a iesit!

Doar ca acum incep sa-mi sara-n cap toate proiectele in care m-am implicat, de parca m-ar uri. S-au sfatuit si s-au inteles sa iasa la iveala toate odata, exact in timpul celui mai iubit eveniment al studentilor, sesiunea. Norocul meu ca sunt inconjurata de oameni care ma ajuta. Am intalnit lume tare dragalasa aici. 🙂 Oricum, e momentul in care mail-ul nu mai e folosit doar pentru a sterge spam-urile.

Cat despre facultate, imi permit sa-i rezerv un articol intreg, mai ales secretarelor.

Ah, acum nu mai ninge, dar protestele continua!

A fost. Dar ce-o sa mai fie?

Credeam ca am terminat-o cu scrisu` pe luna asta, dar se pare ca venirea mea acasa mi-a deschis asa un apetit de adunat litere una langa alta.

Inca de mica, luna ianuarie a fost favorita mea. A urcat in clasament chiar si in favoarea serbarilor de la gradinita (pe care le adoram). Bine, din cauza unuia cu creierul cat nuca, am avut mereu frica de mascatii care misunau prin oras, dar, paradoxal, imi placea la nebunie sa-i vad desfasurandu-se. Si era regula ca macar un urs si-o capra (nu stiu cum sa fac sa sune mai frumos) sa se opreasca in fata usii noastre.

Aveam emotii inca de seara, iar dimineata ma trezeam in zgomote de tobe si fluiere (si nu la ora 1, ca acum). Dadeam fuga la geam si-i pandeam pe toti, ma cutreieram de fiecare data cand urcau scarile si treceau pe langa usa noastra si niciodata nu ieseam din casa pentru a cumpara apa minerala. Am atatea amintiri legate de ziua asta, amintiri legate de o familie, fapte ce nu mai sunt reale de cativa ani buni.

Azi m-am trezit dezamagita, nu auzeam nimic in afara TV-ului, iar soarele era pe cer. Asta in cazul in care stiu ca anul trecut orasul a dus lipsa si de clopotele si de galagia tobelor. Practic, ma descurajasem total. Dar asta avea sa dea startul. Am lasat aspiratoul din mana cand i-am auzit. Erau multi, probabil veniti de pe undeva, tot felul de sunete ii inconjurau si dansau si ma bucurau.

S-au oprit in fata blocului, au inceput sa-si faca numarul, iar eu mi-am dat seama ca n-am niciun ban marunt, tata fiind plecat la cumparaturi. Toata lumea le dadea rasplata, iar eu n-am putut sa-i privesc, stiind ca nu pot face acelasi lucru. E ca atunci cand am refuzat sa stau pe scaun in RATB pentru ca nu platisem biletu`. I-a chemat lumea pe la fiecare scara, au facut un spectacol frumos, ceea ce ma face sa cred ca mai exista si altceva decat urlete si petarde aruncate in scara blocului.

Si de atunci a inceput, au venit si altii, care mai de care, mai mici, mai mari. Rasuna din toate partile, e a nu stiu cata oara cand ma opresc din scris acest post, pentru ca sar repede la geam si ma entuziasmez. Fratele meu statea pe langa mine si facea acelasi lucru (acum s-a dus cu uratu`; si e strategic, a inceput cu vecinii, ei mereu te primesc; asa faceam si eu).

E clar ca sub un chip mereu surazand se poate ascunde subtil si melancolia. Sunt cateva persoane care stiu ce bodrogan eu aici. Amintirile astea sunt asa frumoase, ma bucura si ma intristeaza in acelasi timp. Niciodata nu va mai fi ca atunci, nimic n-o sa inlocuiasca rumoarea de pe atunci. Oamenii parca nu mai sunt ca atunci, nici atmosfera nu mai e, nimic. Si va spune asta o persoana care obisnuieste sa gaseasca partea bune in orice.

Sunt atatea persoane carora as dori sa le urez tot binele din lume: parintilor, fratelui meu, bunicii, verilor mei, putinilor mei prieteni, tuturor celor cu care obisnuiesc sa zambesc, lu` teacher, tuturor celor care m-au ajutat, persoanelor frumoase pe care le-am cunoscut la Bucuresti etc, etc, etc. Si daca am vorbit macar de doua ori in viata asta, iti urez aceleasi lucruri. Sunt atatea chestii pe care as vrea sa le schimb la mine si la caracterul meu tampit. Pana una alta, sunt fericita ca petrec Revelionul cu prietenii mei, mi-e atat de dor, pe unii nu i-am mai vazut de mult.

Pentru mine imi doresc sa-l cunosc pe Fat-Frumos. Daca-l intalniti, spuneti-i ca-l accept si fara calul alb.

Spre 2022

Si e ultima zi de Craciun, venita odata cu perioada in care ma trezesc si trebuie sa zaresc calendarul pentru a-mi da seama daca-i luni sau vineri. Acum, mai mult ca niciodata, m-am convins ca dispozitia mea e mai schimbatoare decat secundarul unui ceas. Probabil daca as fi scris postu` asta ieri, mama ar fi crezut iar ca pic in depresie. In momentul asta, mai c-as pleca sa dansez. Uneori asa ma satur de mine… Noroc de unu`, altu`, ca ma mai trage din cand in cand la sol. Da` banuiesc ca asta-s eu si asta e, alta mama nu mai face. 🙂

Pot sa va zic ca in Ajun eu am jucat baba oarba, asta dupa ce am tabarat toti pe cadoul fratelui meu (da, stiu, el are nici 13 ani) si am baut un vin fiert ataaaat de bun. Da, n-am scris nimic in care sa va urez sa aveti parte de minuni si sa vi se imbuneze sufletele si si si, da` am lasat un mic mesaj pe pagina de facebook, un gram de Craciun am si eu in mine.

Acum se duse si asta. Aveti grija ce faceti cu petardele de Revelion si sa veniti la mine cu ursu`, ca am sa va primesc cu drag. Eu stiu c-am sa fiu cu prietenele mele atunci, asta daca nu se hotaraste sfarsitul lumii sa vina mai devreme. An colorat s-aveti!