Currently browsing category

Fără categorie

Azi puteam lenevi mai mult în pat

Era ziua aia în care nu mă trezeam la șase.

Aș, la șapte fără 10 minute (care se califică tot ca ora 6 dimineața) mă sună prietena/colega. O întreb morocănoasă cât e ora, crezând că iar am închis alarma și întârziasem la facultate, la semnat hârtii.

”În 20 de minute sunt la tine. Mergem să alergăm.”

Auleu!

Am pus cafeaua la făcut, am făcut repede un duș (nu suficient de repede cât să nu dea cafeaua în foc), am tras niște haine sport e mine și am fugit pe ușă.

Și apoi am stat 20 de minute în frig. Nu de alta, dar ea a estimat greșit timpul de ajuns până la mine.

Apoi, începe râsul-plânsul. Ea o voleibalistă de performanță, crescută prin munți… rezistență mare… Eu… eu mă târâiam prin urma ei. Nu pot să-i fac față.

———————————————————————————————————————————————————————–

V-am zis că sigur avea o problemă.

Se întâlnise cu fostul.

Fostul care i-a dat papucii motivând că e prea deșteaptă pentru el, dar de fapt era cu alta de 3 săptămâni (nu vă înselați iubita dacă stați la cămin și vreo amică de-a ei stă în același cămin, chiar dacă află la 2 luni de la despărțire, tot află), și care după jumătate de an s-a hotărât că de fapt pe ea o vrea și de atunci o mai sună la 2-3 săptămâni să-și spună oful.

Începuse tipul cu o altă placă acum… că cică a slăbit 20 de kg tot gândindu-se la ea. Ea se uitase cam ciudat la el, că e cam roș în obraz ca mai înainte, dar exista o explicație. Întâi s-a îngrășat până la 112 kg și apoi a slăbit 20 (probabil s-a îngrășat și gândindu-se la ea).

Dileme sentimentale… exact cât să nu le înțeleg eu.

——————————————————————————————————————————-

Și eram cu practica pedagogică; și i-am zis că eu nu mă duc cu ea la liceu.

Că mă bagă în belele.

Corupătoarea de minori.

După individul de mai sus, s-a cuplat cu unul mai mic decât ea… cu mult. Adică ea e ca mine în anul 3 de facultate și ăla nici n-a terminat liceul. Și era și minor când s-au cuplat.

Dar nu, m-a trimis cu ea prietenul meu cel mai bun, să am grijă să nu facă vreo prostie să dea iama în băieți de liceu.

Și mișto-uri, mișto-uri… și cât râdeam eu mă durea burta infernal.

———————————————————————————————————————————————

Parcă m-a călcat trenul. Mă doare fiecare bucațică din mine cât m-a alergat aia… și asta e azi!!! D-apoi mâine. Fratele meu când m-a văzut cum merg prin casă era să cadă de pe canapea de râs.

Recunosc, a fost mai tare decât faza în care îmi amorțise piciorul că stăteam pe el și când pășeam leșinam de râs. Că atunci râdeam singură.

———————————————————————————————————————————————-

Azi e onomastica bunicii și surorii mele… aș fi vrut să le văd… să le urez în față la mulți ani… să le ofer un cadou… greu cu distanta asta.

———————————————————————————————————————————————–

Azi am vorbit cu fetele din Franța… mi-am amintit cât de dor îmi e de ele… e ciudat să ne povestim aventurile și să nu le fi petrecut împreună.

Zâmbete și lacrimi

Mă simt ciudat… toți colegii mei din liceu sunt în febra licenței… și eu încă mai am în față o bucată bună de facultate…

Nu e vorba de statut… eu încă învăț și ei sunt în clasa ”muncitoare”, că și eu sunt pe acolo… Dar mă simt ciudat… de parcă nu mai suntem în aceeași generație… parcă a mai fugit din timp între noi.

Dar parcă nu regret. Datorită colegilor mi-au fost dragi și anii de facultate. Zâmbete, râsete, discuții.Am avut parte și în liceu și în facultate de băieți bârfitori… dar bârfitori-bârfitori… noroc că erau și simpatice, de li se iertau greșelile.

Și eram cu colega mea (scuze, dar e una, că alta n-am… poli stufff) în pauză și intră altcineva în sala de curs și ne spune că ne bârfeau băieții de la noi în grupă. Nu știu ce au bombănit acolo, dar nu ne-au scos azi din poreclele Aspirină și Paracetamol.

—————————————————————————————————————————————————–

Am spus că am o colegă, nu? Aveam 3, dar 2 sunt plecate cu Erasmus. Vorbeam de grupă… că în serie suntem mai multe fete… vreo 30, adică o fată la 3 băieții.

Când am început facultatea erau 2 blonde. Acum sunt 20, prin trecere treptată.

Nu știu ce e… dar e o molimă.

Și în principiu n-am nimic cu blondele. Dar am o problemă cu faptul că unele țin să se facă blonde, doar că e la modă… și nu le stă bine. Mai ales cele care se fac blonde, deși erau brunete sau pana corbului. Și după aia li se văd sprâncenele negre… hai treacă-meargă. Dar un lucru e sfânt: dacă te chinui să te faci blondă și să te menții… epilează-te pe mâini! Oricât de scurt, subțire, nevizibil e părul de pe mâini… tot păr negru e!!!

——————————————————————————————————————————————————————-

Colega mea îmi zicea zilele astea, când observăm că încă una s-a făcut blondă, că ar trebui să ne facem probleme.

Mă uit la ea și strâmb finuț din nas: ”De ce? Tu ești deja blondă. De la natură!”

Miroase a ploaie…

Miroase a ploaie… Imi place asa de tare mirosul de ploaie. Acoperisurile sunt ude… Ce-as mai vrea sa ploua. Ador ploile calde de vara… Sa mai ploua un pic, sa ies afara sa ma ploua si pe mine. Probabil ploaie va spala praful de pe strazi. Urasc praful.

Orasul e si asa destul de cenusiu si anost. Parca are mai multa viata cand ploua. Unde sunt ploile alea de primavara… cand vor veni cele de toamna. Oricat de enervata as fi, tot nu poate sa nu-mi placa sa vad strazile pline cu apa… nu-mi place noroiul, doar apa… ploaia. Sa fie strazile goale si reci. Sa aud ploaia linistita. Atatea momente fericite din viata mea sunt legate de ploaie… au inceput sau s-au terminat cu una.

Sau cu o ninsoare. Zapada alba, pura, curata, rece. Tot mai mult iubesc ploile de vara. Si in continuare… miroase a ploaie…

Originea cuvantului “OK”

Eu chiar mereu m-am intrebat ce inseamna ‘OK’, mai mult decat in limba engleza cuvantul ‘bine’. ‘Ok’ este foarte des utilizat pentru a spune ca ceva este bine, sau pentru a aproba o afirmatie. Cel putin asta este ceea ce stie toata lumea.

Pentru istorici, in primul rand are un sens asemanator asa cum este descris la punctul anterior. Ce voi explica acum, dincolo de expresia “bine” sau “toate bune”, este de ce se folosesc aceste doua litere. Termenul ‘Ok’ este atat de comun incat nu ne da prea mult de gandit originea acestuia, dar un cuvant atat de mic are o istorie destul de interesanta.

Exista multe teorii cu privire la sensul de ‘OK’, expresia scurtata a venit pe la sfarsitul anilor 1830, unde a inceput obiceiul de a se folosi abrevieri de cuvinte in timpul conversatiilor. Moda a inceput in Boston iar apoi s-a raspandit in Vest, unde a avut si un inceput, expresia era “Oll Korrect” (“Totul corect”. Si curand a devenit o moda de a face abrevieri folosind cuvinte intentionat gresite, ca “NC” pentru “nuff ced” in loc de “enough said”.

Multe din abrevierile pline de umor din anii 1830 si anii ’40 cu timpul nu au rezistat, dar ‘Ok’ a crescut si s-a raspandit in toata lumea, partial datorita si presedintelui Martin Van Buren. O alta teorie spune ca suporterii candidatului la presedintie Martin Van Buren a popularizat utilizarea de ‘OK’, pentru a reprezenta porecla sa, “Old Kinderhook”, deoarece el era nascut in Kiderhook, N.Y. Desi Van Buren a pierdut alegerile, campania sa a atras atentia nationala abrevierii.

Alta posibila explicatie vorbeste despre epoca Razboiului Civil din SUA care a declarat ca nu a existat victime, cu termenul de “0 Killed”. Se pune ca era totul bien si s-a obtinut un rezultat corect.

Advice. Simplu

Am fost plecata in week-end. Departe de Bucuresti, agitatie si mancare (ne)gatita. Am dat toate astea pe-un loc linistit, de munte si-un rau pe care-l asculti stand pe balcon cu o ceasca de ceai in mana.

A fost linistitor. Simt cumva ca ne-am apropiat. Da, noi, cei care am fost in Vision Camp acum. Idei noi, schimbari benefice, munca multa si proiecte cu care sa ne mandrim si mai mult, asta promite noul an pentru Advice. In octombrie recrutam, iar de maine deja incepem sa brainstormicim!

Acum un an pe vremea asta nici nu auzisem de ei. Vazusem printuri lipite prin facultate, stickere peste tot, atat cat sa-mi atraga putin atentia, nu mai mult. Se facea ca eram intr-o seara la super varul meu si-mi cautam apartament sa ma mut, citeam anunturi pe internet. Nu stiu cum a venit vorba, chiar nu-mi amintesc, dar stiu ca m-am intors spre el si mi-a zis ca a vazut un afis in timp ce iesea din club [/:)], ceva legat de o organizatie studenteasca aflata in plin proces de recrutare. Recomandarea lui a fost sa incerc, cica-i misto de fel si se lasa cu internship-uri.

Well, aici a fost norocul meu. El nu stia nimic despre Advice, putea foarte bine sa ma trimita si la AIESEC, ca eu ma duceam, la cele vreo trei saptamani ale mele de Bucuresti (no offence, astia au programe misto de plecat pe-afara, dar in ochii mei tot o secta raman). So, ziceam ca am avut noroc. Am intrat in seara ai pe site-ul lor, dar lucrurile nu-mi erau deloc clare, prea multa informatie pentru un om care nu-i atent la detalii. M-am amuzat copios completand formularul de inscriere, pentru ca, mai apoi, sa-l trimit cu doua ore inainte de deadline.

A urma interviul, perioada de proba de trei saptamani, care a fost o experienta foarte frumoasa, team building-ul si, la final, marea veste (trista veste pentru altii). Cum sa va zic, dar a trecut un an, timp in care m-am implicat, dar mai mult din umbra, asa. Vison Camp-ul m-a dezmeticit si-s gata sa dau tot ce-am de oferit de acum inainte. Vreau sa fiu project manager impreuna cu Ruxi pe proiectul Creativity, pentru ca mi-a placut mult prea mult ideea. Multi oameni de baza s-au alumnizat si-am ramas noi.

Am deprins multe lucruri de la alumni si inca mai am senzatia ciudata ca ceva lipseste, ca sedintele vor fi incomplete fara umorul lui Marius sau realismul lui Stefan… Basically, primii oameni cu care am avut contact cand am intrat in amfiteatrul mare de la ASE si cascam gura, uimitita de cat de bine se-ntelg oamenii astia. Dar, in acelasi timp, stiu ca este randul nostru sa-i initiem pe boboci, lalala, life goes on.

De fapt, asta am si urmarit de la inceput. Mai bine spus, la asta am sperat: sa intalnesc oameni frumosi, sa profit de oportunitati (daca nu veneam aici, acum nu aveam job-ul asta), sa-mi dovedesc inca o data ca anturajul ti-l alegi singur si ca isi aduce aportul la formarea ta ca om Punct

Sa iertam?

Desigur ca pot ierta. Greu, dupa mult timp, dupa ce furia dispare, dar da, pot face asta.

Ce fericita as fi acum sa scriu despre un Fat-Frumos care m-a facut sa sufar. Sau despre cum am picat nu stiu ce examen, ori ca n-am bani sa-mi cumpar bluza aia misto. Dar nimic de acest gen nu s-antamplat. Nu, n-are nicio legatura. As vrea sa aiba. As vrea sa scriu despre unul dintre aceste subiecte si nu despre ceea ce ma doare cu adevarat.

E persoana careia nu stiu daca am sa-i iert ca m-a oprit din a copilari atunci cand aveam cea mai mare nevoie de asta. Mi-a ingreunat verile, mi-a ingustat orizonturile. Nu mi-a oferit niciun fel de educatie si, cu toate astea, are impresia ca este un parinte model.

Mai grav e ca istoria se repeta. Si cu fiinta cea mai draga mie pe Pamant. Iar eu, eu n-am nicio putere. Viata este de cacat uneori. Eu, eu care credeam ca totul este posibil daca ai ambitie, imi dau seama ca esti legat de maini si de picioare in unele momente. Sentimentul de a fi neputiincios e crunt.

Si mai grav e ca nu constientizeaza nimic din toate astea, in mintea lui e conturata bine imaginea de parinte cu P. Si nu-i asa, nu-i deloc asa si-mi vine sa tip. Cu poti fi atat de indiferent cu al tau copil si nici macar sa nu-ti dai seama de asta? Si cand o sa constientizeze ca a creste un copil nu este egal cu a-i cumpara haine si hrana?

Nu pot ierta asta. Pot? Nu vreau sa iert. Ma incearca un sentiment foarte urat. Asta ca sa nu zic ca de ura.

Banii vreau sa-i strang. Amintirile sa le pastrez. Eu sa ma schimb

Ce sa spun acum ca am aflat finalul? Uneori mi-e putin frica sa recitesc ce am scris pe aici. Atatea stari, atatea amintiri. Dar acum? Acum doar chestii la care ar trebui sa reflectez bine de tot. Tot aman momentul. Poate weekend-ul celalalt, ca asta este deja programat pentru altele.

Uitand pentru un moment de tot, mi-am dat seama ca e absolut necesar sa-nvat cum sa pun bani deoparte, ca acum is salariata, nu? Si parca as vrea sa raman cu ceva palpabil in urma acestei experiente, nu doar cu ea (cu toate ca pentru mine este important si ceea ce invat pe aici; cand am venit la interviu, nici macar nu mi-a trecut prin minte gandul ca as fi si platita, eram in stare sa lucrez numa` ca sa mai prind si eu cate ceva din zbor). La urmatorul sunt sigura ca nu va mai fi asa. 🙂

OK. Acum o saptamana am luat primul meu salariu. Frumos sentiment. Sunt ai tai, municiti de tine. Nu mai depinzi in totalitate de parinti si-ti permiti unele chestii pe care le obtineai cu greu inainte, pentru ca trebuia sa faci economie. Si mi-am promis ca-mi fac de cap cu el, ca doar e primul si cel mai important, de care o sa le povestesc nepotilor. Asta am si facut. Nici macar nu ma mai uit la pretul strugurilor cand ii cumpar.

Sa-i pun sub perna, zic. Ca vreau telefon smecher. Dupa imi voi dori un aparat foto si mai smecher. Mai apoi, un loc al meu pe Luna si gata. Cardul nu mai este o solutie daca esti student, pentru ca nu ti se aplica niciun fel de comision si incepi sa platesti cu el pana si covrigii si iaurtul luat de la magazinul din cartier.

Deci, cum fac? Cand eram pici stiam sa-i strang, ii puneam in sertarul biroului. Incerc asa. Imi cumpar o cutiuta colorata si-i indes acolo inainte de a ma duce sa-mi cumpar o noua bluza. E mai sanatos. Amintirile le-am indesat in alta, primita acum trei ani.

Casca ochii, domnisoara!

Sa te uiti la tine si sa vezi cum te-ai schimbat in timp e ceva. Si cand schimbarea e radicala, “ceva-ul” ala devine si mai wow.

Mama mea e genul de om care te poate face sa te simti prost din cateva cuvinte. Cand eram mica si faceam nazbatii, rar se intampla sa dea in mine, ma facea sa plang si sa-mi regret fapta din doua vorbe. Asta si caracterul vulcanic sunt cele mai definite caracteristici pe care le puteam mosteni de la ea. Si-ncep sa-nteleg. Acum, la serviciu, nu mi se zice ca ce-am scris eu nu e bun, pentru ca sunt un copil dragalas la inceput de drum. Nup, mi se zice ca e de cacat si ca tre` sa-l refac conform explicatiilor date.

La gradinita, cand ieseam la tabla, statea educatoarea langa mine cu prosopul, eram de o timiditate rara. Iar ea, ea o femeie dintr-o bucata. Pana la final a reusit sa ma dea catusi de putin pe brazda. Dar nu de tot.

Ajunsesem la un punct in care imi era rusine sa dau un telefon pentru a-mi face o programare la dentist, de exemplu. Nu puneam intrebari, vezi Doamne sa nu deranjez pe careva. Imi era frica de reactia celor din jurul meu, asa ca mai bine imi vedeam cumintica de coltisorul meu.

Ei, schimbarile mele au fost vizibile pe toate planurile: fizic, psihic, comportamental si cum mai vreti voi sa-i spuneti. De multe chestii mi-am dat seama singura, observand. In alte cazuri, am avut norocul sa intalnesc oameni cu personalitati puternice, care au vazut in mine ceva bun si care m-au ajutat. In cazuri si mai extreme, viata e destul de capricioasa, incat te ajuta si ea cand vine vorba de asta.

Primul soc l-a avut chiar tata, cand am inceput sa-mi exprim punctele de vedere (toata chestia asta a inceput prin liceu, final de clasa a X-a sa spunem). Nu stiu cum a perceput-o el, revolta, criza adolescentina, habar n-am. I-a luat ceva timp sa se obisnuiasca cu noua eu, dar a trebuit sa o faca.

Ma rog, incet-incet mi-am gasit “stilul colorat”, cum zicea Carmen. La scoala nu mai eram aia care tacea, ci aia care-si apara punctele de vedere cu dintii, aia care reactiona vulcanic uneori (si va zic ca aici a contibuit si fosta diriga).

Nu-mi mai este frica sa pun intrebari, sa preiau initiativa, sa sun la coafor, sa-i spun prietenei mele in fata ce cred, cu sansa de a parea o scorpie. Am ajuns de-o sinceritate tampita, care (da, da, da, stiu, deranjeaza uneori), but…

Ma imping singura de la spate, ca altfel n-o s-o iau din loc niciodata. Ma bazez pe faptul ca ma voi descurca, chiar daca nu stiu de la inceput toate premisele. Am avut o groaza de atacuri de panica, in care imi pierdeam increderea, dar am reusit sa ies la liman mereu. Poate sunt norocoasa ca am o mama asa cum o am, oameni dragi pe langa mine. Nu poate, chiar sunt. Si-i frumos, e o senzatie de o bucurie rara. Dar sunt constienta ca, in primul rand, este meritul meu.

Sunt suparata pe X? Nu trebuie sa stau bosumflata si trista, asteptand ca X sa ghiceasca in stele asta. Imi place de Y si vreau sa ma plimbe prin Herastrau? Go for it. Nu stiu cand s-au schimbat rolurile, acum ceva timp tu mi-ai fi scris mie asa ceva. Ma rog, sper ca m-am facut bine inteleasa. Data viitoare cand folosesti termenul de “dezamagire”, cauta-i bine intelesul in DEX.

Ce cuvant urat

Stau si beau lapte. Acum, acum. Nici macar nu-mi place laptele, dar azi mi-a invins orice moft. Ascult asta incontinuu, de cateva zile chiar. Clar: “e una din zilele alea”. Ca-i alba, ca-i neagra, ca afara-s 35 de grade si ninge, mi-e totuna. Sa-mi zici ce vrei, eu o sa am o singura reactie si-i aia in care ridic din umeri.

Faza cu oamenii si responsabilitatea mi-a ridicat intrebari acum ceva timp, ca na, te mai poarta gandu` si prin alte zari inainte sa pici lat in pat noaptea. La inceput eram furioasa, nu pricepeam de ce lumea nu-i in stare sa-si asume niste lucruri si sa ia taurul de coarne. Bine, zic majoritatea lumii, ca sa nu generalizez.

Acum mi-am dat seama de unele lucruri, dar care tot nu justifica acest comportament. Frica ne face lasi si asa vom ramane daca nu suntem in stare sa trecem peste starea asta. Cu vreo trei seri in urma, panica a pus stapanire complet pe mine. O senzatie tare urata, care m-a speriat, ce-i drept. Si mi-am dat seama ca ma responsabilizez pe zi ce trece. Am trecut de faza cu entuziasmul in ceea ce priveste job-ul si am ajuns, dintr-o data, la aia de frica. Am chestii pe cap si cateva persoane pe care nu vreau sa le dezamagesc, pentru ca nu merita, iar pentru mine aspectul asta este foarte important. Blablabla, restul vi-l inchipuiti.

Ei, va dati seama ca nu m-a tinut mult. Mi-am bagat mintile-n cap. Deja incep sa ma obisnuiesc, oricat de mare ar fi schimbarea (ca e pentru mine). Ma transform dintr-o zvapaiata, intr-o zvapaiata ceva mai responsabila. Stiu c-am s-o mai dau in bara uneori, dar mai stiu si ca mereu am invatat din greselile pe care le-am facut (c-au fost, nu ma plang). Stiu si ca din toate astea am invatat/invat sa nu fug de responsabilitati si sa-mi duc treburile la bun sfarsit. Pare-mi-se ca te simti mai liber asa, decat atunci cand crezi ca esti eliberat de tot si toate, fugind.

Nu pot sa cred ca am terminat o cana de lapte, cah.

In astfel de momente as vrea sa fiu acasa

Inca nu stiu ce-am sa fac in vacanta, dar singurul lucru care m-ar tine in Bucuresti ar fi un internship. Ca sa fiu onesta, nu fac mari eforturi in privinta asta, ca parca as merita o luna de frecat menta. Dar atat, ca n-as rezista mai mult. Pe 21 termin cu sesiunea, dupa urmeaza practica (de care nimeni nu stie nimic, nu ma mai mir), minunatul proiect la care sunt head of volunteers si-om vedea ce-o mai fi.

Dar chestia e ca a inceput sa-mi fie dor de casa, oricat de tută as fi eu. N-am mai ajuns la Piatra din vacanta de Paste, vreau sa-mi vad tatal si fratele, vreau sa rad cu prietenii mei, vreau sa fiu chemata la masa, sa-l sun pe tata sa-mi cumpere inghetata, sa-l enervez pe framiu, sa-mi vad vecinii. Tot, tot vreau!

Astazi a fost una din zilele alea in care vorbeam cu mama si-mi dadea tot felul de sfaturi despre cum sa fac durerea de stomac sa inceteze. Uitasem cum e, dar nenorocitul se incapataneaza sa ma mai sacaie din cand in cand. Totul ar fi fost mai usor daca era aici, nu? Stiti cum fac mamele minuni, cred ca afectiunea isi spune tare mult cuvantul in asemenea cazuri. In consecinta, n-am facut nimic productiv, nimic din ce mi-am propus, m-am invartit toata ziua de pe o parte pe alta a patului, cu laptopul pornit, sa atenueze faptul ca eram singura in camera asta.

In asftel de momente, sfaturile mamei, oamenii cu care locuiesti si-ti ofera o pastila sau colega de grupa care-ti spune ca poate ar fi bine sa mananci un iaurt, toate astea sunt aur. Sentimentul de a sti ca apartii cuiva, ca apartii unui grup, creste ca pofta de mancare cand faci cumparaturi. Nu te-ai fi gandit la asta, nu? Pare atat de neinsemnat. Dar nu e, tine minte.