Currently browsing category

Fără categorie

Originea cuvantului “OK”

Eu chiar mereu m-am intrebat ce inseamna ‘OK’, mai mult decat in limba engleza cuvantul ‘bine’. ‘Ok’ este foarte des utilizat pentru a spune ca ceva este bine, sau pentru a aproba o afirmatie. Cel putin asta este ceea ce stie toata lumea.

Pentru istorici, in primul rand are un sens asemanator asa cum este descris la punctul anterior. Ce voi explica acum, dincolo de expresia “bine” sau “toate bune”, este de ce se folosesc aceste doua litere. Termenul ‘Ok’ este atat de comun incat nu ne da prea mult de gandit originea acestuia, dar un cuvant atat de mic are o istorie destul de interesanta.

Exista multe teorii cu privire la sensul de ‘OK’, expresia scurtata a venit pe la sfarsitul anilor 1830, unde a inceput obiceiul de a se folosi abrevieri de cuvinte in timpul conversatiilor. Moda a inceput in Boston iar apoi s-a raspandit in Vest, unde a avut si un inceput, expresia era “Oll Korrect” (“Totul corect”. Si curand a devenit o moda de a face abrevieri folosind cuvinte intentionat gresite, ca “NC” pentru “nuff ced” in loc de “enough said”.

Multe din abrevierile pline de umor din anii 1830 si anii ’40 cu timpul nu au rezistat, dar ‘Ok’ a crescut si s-a raspandit in toata lumea, partial datorita si presedintelui Martin Van Buren. O alta teorie spune ca suporterii candidatului la presedintie Martin Van Buren a popularizat utilizarea de ‘OK’, pentru a reprezenta porecla sa, “Old Kinderhook”, deoarece el era nascut in Kiderhook, N.Y. Desi Van Buren a pierdut alegerile, campania sa a atras atentia nationala abrevierii.

Alta posibila explicatie vorbeste despre epoca Razboiului Civil din SUA care a declarat ca nu a existat victime, cu termenul de “0 Killed”. Se pune ca era totul bien si s-a obtinut un rezultat corect.

Advice. Simplu

Am fost plecata in week-end. Departe de Bucuresti, agitatie si mancare (ne)gatita. Am dat toate astea pe-un loc linistit, de munte si-un rau pe care-l asculti stand pe balcon cu o ceasca de ceai in mana.

A fost linistitor. Simt cumva ca ne-am apropiat. Da, noi, cei care am fost in Vision Camp acum. Idei noi, schimbari benefice, munca multa si proiecte cu care sa ne mandrim si mai mult, asta promite noul an pentru Advice. In octombrie recrutam, iar de maine deja incepem sa brainstormicim!

Acum un an pe vremea asta nici nu auzisem de ei. Vazusem printuri lipite prin facultate, stickere peste tot, atat cat sa-mi atraga putin atentia, nu mai mult. Se facea ca eram intr-o seara la super varul meu si-mi cautam apartament sa ma mut, citeam anunturi pe internet. Nu stiu cum a venit vorba, chiar nu-mi amintesc, dar stiu ca m-am intors spre el si mi-a zis ca a vazut un afis in timp ce iesea din club [/:)], ceva legat de o organizatie studenteasca aflata in plin proces de recrutare. Recomandarea lui a fost sa incerc, cica-i misto de fel si se lasa cu internship-uri.

Well, aici a fost norocul meu. El nu stia nimic despre Advice, putea foarte bine sa ma trimita si la AIESEC, ca eu ma duceam, la cele vreo trei saptamani ale mele de Bucuresti (no offence, astia au programe misto de plecat pe-afara, dar in ochii mei tot o secta raman). So, ziceam ca am avut noroc. Am intrat in seara ai pe site-ul lor, dar lucrurile nu-mi erau deloc clare, prea multa informatie pentru un om care nu-i atent la detalii. M-am amuzat copios completand formularul de inscriere, pentru ca, mai apoi, sa-l trimit cu doua ore inainte de deadline.

A urma interviul, perioada de proba de trei saptamani, care a fost o experienta foarte frumoasa, team building-ul si, la final, marea veste (trista veste pentru altii). Cum sa va zic, dar a trecut un an, timp in care m-am implicat, dar mai mult din umbra, asa. Vison Camp-ul m-a dezmeticit si-s gata sa dau tot ce-am de oferit de acum inainte. Vreau sa fiu project manager impreuna cu Ruxi pe proiectul Creativity, pentru ca mi-a placut mult prea mult ideea. Multi oameni de baza s-au alumnizat si-am ramas noi.

Am deprins multe lucruri de la alumni si inca mai am senzatia ciudata ca ceva lipseste, ca sedintele vor fi incomplete fara umorul lui Marius sau realismul lui Stefan… Basically, primii oameni cu care am avut contact cand am intrat in amfiteatrul mare de la ASE si cascam gura, uimitita de cat de bine se-ntelg oamenii astia. Dar, in acelasi timp, stiu ca este randul nostru sa-i initiem pe boboci, lalala, life goes on.

De fapt, asta am si urmarit de la inceput. Mai bine spus, la asta am sperat: sa intalnesc oameni frumosi, sa profit de oportunitati (daca nu veneam aici, acum nu aveam job-ul asta), sa-mi dovedesc inca o data ca anturajul ti-l alegi singur si ca isi aduce aportul la formarea ta ca om Punct

Sa iertam?

Desigur ca pot ierta. Greu, dupa mult timp, dupa ce furia dispare, dar da, pot face asta.

Ce fericita as fi acum sa scriu despre un Fat-Frumos care m-a facut sa sufar. Sau despre cum am picat nu stiu ce examen, ori ca n-am bani sa-mi cumpar bluza aia misto. Dar nimic de acest gen nu s-antamplat. Nu, n-are nicio legatura. As vrea sa aiba. As vrea sa scriu despre unul dintre aceste subiecte si nu despre ceea ce ma doare cu adevarat.

E persoana careia nu stiu daca am sa-i iert ca m-a oprit din a copilari atunci cand aveam cea mai mare nevoie de asta. Mi-a ingreunat verile, mi-a ingustat orizonturile. Nu mi-a oferit niciun fel de educatie si, cu toate astea, are impresia ca este un parinte model.

Mai grav e ca istoria se repeta. Si cu fiinta cea mai draga mie pe Pamant. Iar eu, eu n-am nicio putere. Viata este de cacat uneori. Eu, eu care credeam ca totul este posibil daca ai ambitie, imi dau seama ca esti legat de maini si de picioare in unele momente. Sentimentul de a fi neputiincios e crunt.

Si mai grav e ca nu constientizeaza nimic din toate astea, in mintea lui e conturata bine imaginea de parinte cu P. Si nu-i asa, nu-i deloc asa si-mi vine sa tip. Cu poti fi atat de indiferent cu al tau copil si nici macar sa nu-ti dai seama de asta? Si cand o sa constientizeze ca a creste un copil nu este egal cu a-i cumpara haine si hrana?

Nu pot ierta asta. Pot? Nu vreau sa iert. Ma incearca un sentiment foarte urat. Asta ca sa nu zic ca de ura.

Banii vreau sa-i strang. Amintirile sa le pastrez. Eu sa ma schimb

Ce sa spun acum ca am aflat finalul? Uneori mi-e putin frica sa recitesc ce am scris pe aici. Atatea stari, atatea amintiri. Dar acum? Acum doar chestii la care ar trebui sa reflectez bine de tot. Tot aman momentul. Poate weekend-ul celalalt, ca asta este deja programat pentru altele.

Uitand pentru un moment de tot, mi-am dat seama ca e absolut necesar sa-nvat cum sa pun bani deoparte, ca acum is salariata, nu? Si parca as vrea sa raman cu ceva palpabil in urma acestei experiente, nu doar cu ea (cu toate ca pentru mine este important si ceea ce invat pe aici; cand am venit la interviu, nici macar nu mi-a trecut prin minte gandul ca as fi si platita, eram in stare sa lucrez numa` ca sa mai prind si eu cate ceva din zbor). La urmatorul sunt sigura ca nu va mai fi asa. 🙂

OK. Acum o saptamana am luat primul meu salariu. Frumos sentiment. Sunt ai tai, municiti de tine. Nu mai depinzi in totalitate de parinti si-ti permiti unele chestii pe care le obtineai cu greu inainte, pentru ca trebuia sa faci economie. Si mi-am promis ca-mi fac de cap cu el, ca doar e primul si cel mai important, de care o sa le povestesc nepotilor. Asta am si facut. Nici macar nu ma mai uit la pretul strugurilor cand ii cumpar.

Sa-i pun sub perna, zic. Ca vreau telefon smecher. Dupa imi voi dori un aparat foto si mai smecher. Mai apoi, un loc al meu pe Luna si gata. Cardul nu mai este o solutie daca esti student, pentru ca nu ti se aplica niciun fel de comision si incepi sa platesti cu el pana si covrigii si iaurtul luat de la magazinul din cartier.

Deci, cum fac? Cand eram pici stiam sa-i strang, ii puneam in sertarul biroului. Incerc asa. Imi cumpar o cutiuta colorata si-i indes acolo inainte de a ma duce sa-mi cumpar o noua bluza. E mai sanatos. Amintirile le-am indesat in alta, primita acum trei ani.

Casca ochii, domnisoara!

Sa te uiti la tine si sa vezi cum te-ai schimbat in timp e ceva. Si cand schimbarea e radicala, “ceva-ul” ala devine si mai wow.

Mama mea e genul de om care te poate face sa te simti prost din cateva cuvinte. Cand eram mica si faceam nazbatii, rar se intampla sa dea in mine, ma facea sa plang si sa-mi regret fapta din doua vorbe. Asta si caracterul vulcanic sunt cele mai definite caracteristici pe care le puteam mosteni de la ea. Si-ncep sa-nteleg. Acum, la serviciu, nu mi se zice ca ce-am scris eu nu e bun, pentru ca sunt un copil dragalas la inceput de drum. Nup, mi se zice ca e de cacat si ca tre` sa-l refac conform explicatiilor date.

La gradinita, cand ieseam la tabla, statea educatoarea langa mine cu prosopul, eram de o timiditate rara. Iar ea, ea o femeie dintr-o bucata. Pana la final a reusit sa ma dea catusi de putin pe brazda. Dar nu de tot.

Ajunsesem la un punct in care imi era rusine sa dau un telefon pentru a-mi face o programare la dentist, de exemplu. Nu puneam intrebari, vezi Doamne sa nu deranjez pe careva. Imi era frica de reactia celor din jurul meu, asa ca mai bine imi vedeam cumintica de coltisorul meu.

Ei, schimbarile mele au fost vizibile pe toate planurile: fizic, psihic, comportamental si cum mai vreti voi sa-i spuneti. De multe chestii mi-am dat seama singura, observand. In alte cazuri, am avut norocul sa intalnesc oameni cu personalitati puternice, care au vazut in mine ceva bun si care m-au ajutat. In cazuri si mai extreme, viata e destul de capricioasa, incat te ajuta si ea cand vine vorba de asta.

Primul soc l-a avut chiar tata, cand am inceput sa-mi exprim punctele de vedere (toata chestia asta a inceput prin liceu, final de clasa a X-a sa spunem). Nu stiu cum a perceput-o el, revolta, criza adolescentina, habar n-am. I-a luat ceva timp sa se obisnuiasca cu noua eu, dar a trebuit sa o faca.

Ma rog, incet-incet mi-am gasit “stilul colorat”, cum zicea Carmen. La scoala nu mai eram aia care tacea, ci aia care-si apara punctele de vedere cu dintii, aia care reactiona vulcanic uneori (si va zic ca aici a contibuit si fosta diriga).

Nu-mi mai este frica sa pun intrebari, sa preiau initiativa, sa sun la coafor, sa-i spun prietenei mele in fata ce cred, cu sansa de a parea o scorpie. Am ajuns de-o sinceritate tampita, care (da, da, da, stiu, deranjeaza uneori), but…

Ma imping singura de la spate, ca altfel n-o s-o iau din loc niciodata. Ma bazez pe faptul ca ma voi descurca, chiar daca nu stiu de la inceput toate premisele. Am avut o groaza de atacuri de panica, in care imi pierdeam increderea, dar am reusit sa ies la liman mereu. Poate sunt norocoasa ca am o mama asa cum o am, oameni dragi pe langa mine. Nu poate, chiar sunt. Si-i frumos, e o senzatie de o bucurie rara. Dar sunt constienta ca, in primul rand, este meritul meu.

Sunt suparata pe X? Nu trebuie sa stau bosumflata si trista, asteptand ca X sa ghiceasca in stele asta. Imi place de Y si vreau sa ma plimbe prin Herastrau? Go for it. Nu stiu cand s-au schimbat rolurile, acum ceva timp tu mi-ai fi scris mie asa ceva. Ma rog, sper ca m-am facut bine inteleasa. Data viitoare cand folosesti termenul de “dezamagire”, cauta-i bine intelesul in DEX.

Ce cuvant urat

Stau si beau lapte. Acum, acum. Nici macar nu-mi place laptele, dar azi mi-a invins orice moft. Ascult asta incontinuu, de cateva zile chiar. Clar: “e una din zilele alea”. Ca-i alba, ca-i neagra, ca afara-s 35 de grade si ninge, mi-e totuna. Sa-mi zici ce vrei, eu o sa am o singura reactie si-i aia in care ridic din umeri.

Faza cu oamenii si responsabilitatea mi-a ridicat intrebari acum ceva timp, ca na, te mai poarta gandu` si prin alte zari inainte sa pici lat in pat noaptea. La inceput eram furioasa, nu pricepeam de ce lumea nu-i in stare sa-si asume niste lucruri si sa ia taurul de coarne. Bine, zic majoritatea lumii, ca sa nu generalizez.

Acum mi-am dat seama de unele lucruri, dar care tot nu justifica acest comportament. Frica ne face lasi si asa vom ramane daca nu suntem in stare sa trecem peste starea asta. Cu vreo trei seri in urma, panica a pus stapanire complet pe mine. O senzatie tare urata, care m-a speriat, ce-i drept. Si mi-am dat seama ca ma responsabilizez pe zi ce trece. Am trecut de faza cu entuziasmul in ceea ce priveste job-ul si am ajuns, dintr-o data, la aia de frica. Am chestii pe cap si cateva persoane pe care nu vreau sa le dezamagesc, pentru ca nu merita, iar pentru mine aspectul asta este foarte important. Blablabla, restul vi-l inchipuiti.

Ei, va dati seama ca nu m-a tinut mult. Mi-am bagat mintile-n cap. Deja incep sa ma obisnuiesc, oricat de mare ar fi schimbarea (ca e pentru mine). Ma transform dintr-o zvapaiata, intr-o zvapaiata ceva mai responsabila. Stiu c-am s-o mai dau in bara uneori, dar mai stiu si ca mereu am invatat din greselile pe care le-am facut (c-au fost, nu ma plang). Stiu si ca din toate astea am invatat/invat sa nu fug de responsabilitati si sa-mi duc treburile la bun sfarsit. Pare-mi-se ca te simti mai liber asa, decat atunci cand crezi ca esti eliberat de tot si toate, fugind.

Nu pot sa cred ca am terminat o cana de lapte, cah.

In astfel de momente as vrea sa fiu acasa

Inca nu stiu ce-am sa fac in vacanta, dar singurul lucru care m-ar tine in Bucuresti ar fi un internship. Ca sa fiu onesta, nu fac mari eforturi in privinta asta, ca parca as merita o luna de frecat menta. Dar atat, ca n-as rezista mai mult. Pe 21 termin cu sesiunea, dupa urmeaza practica (de care nimeni nu stie nimic, nu ma mai mir), minunatul proiect la care sunt head of volunteers si-om vedea ce-o mai fi.

Dar chestia e ca a inceput sa-mi fie dor de casa, oricat de tută as fi eu. N-am mai ajuns la Piatra din vacanta de Paste, vreau sa-mi vad tatal si fratele, vreau sa rad cu prietenii mei, vreau sa fiu chemata la masa, sa-l sun pe tata sa-mi cumpere inghetata, sa-l enervez pe framiu, sa-mi vad vecinii. Tot, tot vreau!

Astazi a fost una din zilele alea in care vorbeam cu mama si-mi dadea tot felul de sfaturi despre cum sa fac durerea de stomac sa inceteze. Uitasem cum e, dar nenorocitul se incapataneaza sa ma mai sacaie din cand in cand. Totul ar fi fost mai usor daca era aici, nu? Stiti cum fac mamele minuni, cred ca afectiunea isi spune tare mult cuvantul in asemenea cazuri. In consecinta, n-am facut nimic productiv, nimic din ce mi-am propus, m-am invartit toata ziua de pe o parte pe alta a patului, cu laptopul pornit, sa atenueze faptul ca eram singura in camera asta.

In asftel de momente, sfaturile mamei, oamenii cu care locuiesti si-ti ofera o pastila sau colega de grupa care-ti spune ca poate ar fi bine sa mananci un iaurt, toate astea sunt aur. Sentimentul de a sti ca apartii cuiva, ca apartii unui grup, creste ca pofta de mancare cand faci cumparaturi. Nu te-ai fi gandit la asta, nu? Pare atat de neinsemnat. Dar nu e, tine minte.

Oameni

Ba, eu n-am nimic cu nimeni, cum s-ar zice pe la noi. Mie oamenii mi se par niste fiinte chiar foarte misto, iar asta include si defectele lor. Au si ele un anumit farmec. Si chiar daca n-ar fi asa, mie-mi plac oamenii. Dar nu mereu.

In ultimul timp nu mai am rabdare cu ei de nicio culoare, de nicio nuanta. Si probabil ca nici reactiile mele nu-s dintre cele cu care-s ei obisnuiti. Imi dau impresia ca ar face orice sa-ti desfiinteze increderea in propriile opinii. Argumentele lor sunt cele mai bune, mai plauzibile, iar tu esti un prost, oricat de multe ai sti, oricat de mult ai citi, parca ramai mereu in urma. Si nu ma deranjeaza asta, nu-mi pica ceru-n cap daca se uita cineva la mine cu un aer de superioritate, chiar daca e cazul sau nu. Adica, nu ma deranjeaza personal, dar mi se pare un lucru cretin. Fie.

Acum nu stiu daca-i de bine – daca-i de rau, daca-i defect – ori ba, sau poate noroc, dar nu-nteleg de unde am capatat atata indiferenta pentru toate lucrurile astea. Si pentru oameni, da. Sau poate ca asta este si motivul pentru care omul mi se pare o fiinta placuta (da, stiu, se bat cap in cap). Eu cred ca este foarte greu sa fii indiferent, sa te prefaci ca de fapt nu-ti pasa. Aproape sunt sigura de asta. In cazul meu, nu pot sta certata cu un prieten bun, frate, mama, colega de care m-am atasat super mult.

Nu pot sa zic: “nu-mi pasa, ma cauta ea daca ma apreciaza cu adevarat”, dar sa tresar de fiecare data cand imi suna telefonul, si sa fiu dezamagita cand ma uit si vad ca nu-s apelata de cine ma asteptam. Mie daca-mi pasa, a doua zi te sun si rezolv problema. Si, ma rog, se stie ca persoanele de care vorbesc nu-s multe deloc. E dovedit. Deci, nu merge asa, nu e prefacatorie, e doar ceva din caracterul meu; adica, that`s me, bla, bla, bla.

Asa cum sunt eu, in lumea mea, recunosc ca-mi place sa pot da “buna ziua” cu toata lumea. Dar cum asta nu este posibil mereu, reusesc sa adorm noaptea si in aceste conditii.

Acum ca tot am adus vorba, mi sa-ntors lumea pe dos astazi, cand am realizat ca s-a terminat anul universitar. Adica, mai e sesiunea (eventual o viitoare restanta la ISMM :D) si cam asta-i povestea. A fost iar unul dintre momentele alea in care stateam in tramvai si ma gandeam la cat de repede se duc clipele frumoase. La fel cum tanjesc dupa copilarie zi de zi, asa am sa duc dorul si facultatii (cel putin primului an din ea). Zic asta pentru ca din semestrul al IV-lea ne desfiinteaza grupele, fiecare isi va alege alta specializare.

Mi-am dorit sa ma numar intr-o grupa OK, cu oameni frumosi, si majoritatea asa si sunt. Am ras in ultimele luni extrem de mult datorita lor si ne-am ajutat, iar acum o sa devin iar nostalgica, oooof. Dar nu-i numic, e nostalgia NOASTRA.

Keep it up!

Desi au ramas mai putin de patru ore pana cand trebuie sa ma trezesc, nu vreau sa adorm. Ma simt incredibil. Linistita, n-am intrebari de pus, n-astept raspunsuri, nu vreau nimic in plus. Totul se-ntampla atat de incet, iar sentimentul este atat de placut.

Inexplicabil, dar pentru prima oara n-am nevoie sa ma agat de niciun plan, de nicio imagine clara. E ca un puzzle; piesele sunt imprastiate peste tot, abia daca am reusit sa asamblez marginile. Si nu m-am chinuit deloc, da` deloc. Totul vine de la sine si se-ntampla sub ochii mei mirati, stralucind de satisfactie in acelasi timp.

Locul asta avea nevoie de putina veselie. Acum o are. Nu stiu care va fi deznodamantul filmului si nici nu-mi pasa, desfasurarea actiunii m-a facut sa-mi dau seama ca uneori e divin sa n-ai asteptari. Ramai surprins de consecinte. Nu vreau sa adorm, vreau ca dimineata, in timp ce bajbai ametita prin casa, sa-mi aduc aminte de starea asta si de lucrurile dragalase care au condus la ea.

See you on the other side (in sfanta capitala)! 😀

Iar mi-e dor de ea

Mergeam acum doua zile cu batranul personal catre Tarcau (da, da, Baltagul), si, evident, m-au busit iar amintirile din copilarie, care-mi lipseste al naibii de mult. Mi-e dor de ea in cel mai nebun mod posibil, iar sentimentul se inteteste cu cat ma indrept mai repede spre schimbari de prefixe&co. Exceptand unele evenimente care au avut loc ulterior, pot spune ca am trait o copilarie perfecta.

De la mama stiu ca am fost un copil plimbat de numa`, iar trenul era prietenul meu. Pe vremea cand CFR-ul era in floare, toata lumea circula pe caile ferate. Mama lucra la pediatrie in Bicaz, iubea copiii. Si pe-a ei ii iubeste, ani de zile i-a asteptat. Acolo locuia si buni a mea. Iar, pe langa asta, aveam drum foarte des si-n Tarcau, la cealalta bunica. Cam pe acolo se invartea Universul meu.

In fine, pe atunci imi parea ca personalul alearga pe sine cu viteza luminii. Garile erau pline de oameni, forfota mare. Remember? Biletele erau mici, dreptunghiulare, din carton, iar eu aveam o dilema in ceea ce-l priveste pe nasu`. In timp misterul a fost elucidat. Acum, gara din Piatra parea un dezastru total, parca niciodata nu mi s-a infatisat asa de urata. Cand am pasit acolo m-am speriat. Ba nu, m-am revoltat. Multe dintre linii au fost desfiintate, iar peronul purta urma unor renovari or something.

Ajung la destinatie si fug catre ceea ce ma interesa pe mine: lalelele. Le gasesc in acelasi loc primavara, de mica m-au fascinat. Si-mi reiau locul din care obisnuiesc sa scriu cand merg acolo. De altfel, multe din gandurile mele iau forma unor articole prin fel si fel de locuri, calculatorul nu este decat un intermediar.

In ciuda lucrurilor pe care le fac sa-mi umplu tot timpul liber pe care l-as putea avea, ma simt intr-o continua stare de mohorare. De dor dupa timpul trecut, de dor dupa ai mei parinti tineri si mai putin incercati. Nu stiu, tanjesc dupa ceva si nu-mi dau bine seama dupa ce. Dar asta-i alta poveste. Oricum, mi-e teama. Mi-e teama incontinuu.