Fără categorie, Page 2

Eu l-aș numi mai degrabă un sentiment frumos…

Când eram mai mică mama îmi spunea mereu cât de important e să ai casa ta, un acoperiș deasupra capului, că toate celelalte se fac pe parcurs…

Multă vreme n-am crezut-o… însă ca la multe alte idei, timpul nu a făcut decât să îi dea dreptate… A venit vremea în care nu aveam decât un loc unde să stau… nu ea deloc un acasă… nu aveam familie, nu aveam prieteni… aveam doar un loc unde să stau, un drum și un vis.

Încă îmi era dor de acel acasă unde mă simțeam la locul meu, unde nu mă simțeam singură nici măcar într-o casă goală… În primele 3 luni plângeam în metrou pentru că nu puteam plânge în casă; orele vorbite la telefon cu mama, cu prietenele nu schimbau nimic.

Încă mai eram legată de alte locuri… de alte case…

Acasă nu este un loc… e un sentiment. E comfort, alinare, înțelegere, împlinire, stabilitate…

Dar timpul a trecut… cu fiecare carte, cu fiecare farfurie, cu fiecare prieten, cu fiecare cunoștință, cu biroul, cu locurile noi dragi, cu renovarea băi, cu locul unde l-ai întâlnit, cu schimbarea ușii, cu schimbarea grupului, cu fiecare factură plătită, cu fiecare amintire aninată într-un colț… cu fiecare lucru mic… devine acasă…

Și e chiar ciudat să ajungi să te simți stingher în locurile pe care altă dată le plângeai și să simți bucuria sentimentului de acasă în altă parte…

Spațiile se simt altfel… parcă și aerul e al tău…

Nu știu cum sunt alții… dar eu urăsc să nu mă aflu acasă… chit că plec în vacanță… patul nu e al meu și nu pot dormi… nu am la îndemână lucrurile necesare zilnic… nu mai pot să-mi derulez rutina zilnică… nu știu unde să-mi pun lucrurile și până să fac baie pare cel mai nenatural lucru…

După o săptămână mereu nu rezist să nu mă întorc acasă… la locul meu…

Am ajuns să prefer să chem lumea în vizită la mine decât să mă duc eu în vizită la alții… citeam posturile de vara trecută… una două plecam la munte, una două o mică excursie… acuma prefer să chem muntele la mine… în loc să mă gândesc unde o să merg cu surioara mea când mă duc la mama, mă gândesc involuntar unde să o duc aici când vin încoace…

Și totuși uneori mai trebuie să plecăm și de acasă…

În zilele noastre se merge pe premiza că ar fi învechit conceptul de religie. Noi și noi descoperiri științifice au demitizat de-alungul ultimelor sute de ani elemente, personaje și întâmplări fundamentele în unele religii.

S-a presupus mereu că tocmai dezvoltarea științifică va duce la sporirea numărului de atei sau a celor din religii mai bine ancorate în ceea ce știm azi despre formarea universului, Terrei și a istoriei omenirii. Că în mileniul al III-a conceptul de religie va pierde mult teren, poate chiar nu va mai exista.

Și totuși… Să lăsăm mintea să zboare puțin, dincolo de ce va fi de fapt, și să ne gândim…

Religii clasice europene precum cea ortodoxă, cea catolică și primele forme de culte protestante nu duc lipsă de adepți.

Am citit anul trecut numeroase articole despre evoluția demografică în Europa. Ceea ce urmează e doar un exemplu.

Se presupune că până în 2050 o mare parte a Europei va fi de origine musulmană; tot felul de articole stipulează procente între 20% și 50%. Cifrele nu prea contează în opinia mea… ci doar realitatea. Neluând în seamă migrațiile viitoare, studiul are doar un element concret și cât se poate de real: o familie de musulmani are în medie 6 copii, una de europeni 1.8. Poate din aia 6, 2 mor sau se întorc în țările musulmane. Rămân totuși de două ori mai mulți copii. Iar în state ca Germania și Franța numărul populației mulsumane e destul de mare (4%, dar într-o creștere vertiginoasă în ultimii ani și vorbim aici doar de cetățeni, nu de alte categorii de imigranți; deci numărul e mult mai mare). Nu vorbesc de România unde mai vezi doar din când în când astfel de familii.

Bineînțeles, mai sunt multe alte religii și culte în Europa, mult mai aspre decât religiile creștine clasice (ortodoxă și catolică), care prin interzicerea strictă a utilizării contraceptivelor, ajung la un număr impresionant de copii. Ce supraviețuiesc și ajung la maturitate tocmai datorită susținerii mari a celorlalți membrii, a comunității. Îmi amintesc chiar de cazul de la noi de acum mulți ani… parcă aveau 20 sau 24 de copiii… iar cultul nu contează.

Cert e că presupunerile noastre asupra evoluției nu se prea aplică.

În viitor nu are succes ateismul. Nici religiile moderne. Ci cele care produc mai mulți urmași.

În legătură cu marea vâlvă de anul trecut cu populația musulmană în Europa, erau și niște semne de întrebare… mă rog, discuții duse la extrem pe tot felul de site-uri.

Într-o Europă în care nu jumătate, ci o cincime de populație e musulmană, se mai pot păstra aceleași principii? Mai ales în țări unde comunitățile sunt puternice?

Când ne gândim la viitor, ne gândim la o libertate destul de mare. Dar oare de fapt nu e altul? Dacă în 2100, nu în 2050, jumătate din populația Europei va fi musulmană, nu va trebui ca restul să respecte măcar din nevoie regulile lor? De pildă comerțul de alcool ar scădea dramatic; la fel și cel de metode contraceptive (adăugând și un alt sfert de populație aparținând unor culte care nu le acceptă). Pe stradă nu ai mai vedea îndrăgostiți săruntându-se sau manifestând gesturi de afecțiune pentru că jumătate din populație i-ar blama și poate ar avea reacții violente. Celebrele fuste mini și bluzițe decoltate vor fi istorie. Pentru că e dificil să te pui contra jumătate de populație. E ușor pentru un președinte francez să interzică voalul musulman pentru 4% din populație. Dar cât de ușor îi va mai fi când va fi vorba de… un sfert sau mai mult din alegătorii săi.

Cineva dădea un argument într-o discuție: în viitor petrolul ori se va termina, ori vom dezvolta tehnologii în care nu e nevoie de el. Deci, nu vor avea sursă de trai, deci se vor diminua ca număr. Eu mă gândesc că, din contra, e un motiv în plus ca migrația spre Europa, mai bogată în alte resurse, să crească.

Poate nu se va ajunge acolo. E doar o anticipație cu tentă ușor fantezistă…

Dar e doar un exemplu de cât de surprinzătoare e evoluția oamenilor…

Și cine știe care va fi de fapt viitorul…

PS: Este doar un articol de curiozități, cu un exemplu. Vă rog să evitați când discutați problema anumite etnii. Discuția nu se leagă de enumite religii și culte.

Am scos eu mai demult niște canale de pe TV mai dubioase, dar văd că se cere neapărat o nouă curățenie.

Am decis ca să încep cu toate posturile unde aud numai de cele trei subiecte la modă de vreo săptămână, pe care nici nu le reamintesc din cauză că am impresia că mi se apleacă. Și intră iar fratele meu la dubii.

Cam nasol că n-o să mai aud vreo stire dacă fac asta… și na, din 100 știri, una mai e interesantă. Și în mod bizar o să rămân cu TVR-urile…

După lupte seculare care au durat 4 zile, azi am dat la știri și erau relativ normale.

Când colo, un reportaj de toată frumusețea printr-o comună a țării în care se plângeau niște dudui la 30-40 de ani pe uliță că e criză și de asta stau în concubinaj, nu se căsătoresc.

Eu chiar înțeleg oamenii care au probleme și se plâng, cât de mici ar fi, atâta vreme cât nu există rezolvare simplă.

Nu sunt expertă în domeniu și nici nu o să am legătură cu el vreodată, dar cât pot să coste actele la primărie și o mică ceremonie la biserică? Dacă vrei să te căsătorești, o faci. Și sărac lipit pământului. Găsești și pe stradă niște oameni de bună-credință și omenoși să îți fie nași și să îți achite taxa la primărie și să cumpere două lumânări pentru biserică. Și un preot cu sufletul în inimă, nu în buzunar, care să nu îți ceară taxe pentru „biserică” și diverse alte cheltuieli, până la urmă tot găsești. Verighete? Cumperi din talcioc niște inele de 3 lei simbolic, pentru moment, și când ai bani îți iei și de platină,

Ăsta e exemplul clar de rea-voință.

A… vrei petrecere, să dai de băut la neamuri, să te lauzi cu verighete de 7 tone de aur și să strângi bani frumoși din dar… mda… am uitat că pentru unii asta e esența căsătoriei… păi nu poți aștepta până ieși din criză, și până atunci măcar actele și binecuvântarea le faci?

Știu că e ușor să dai vina pe criză în legătură cu orice… de fapt e la modă.

Și vremea de afară tot de la criză e.

Mda… mi-era dor de titlurile cu despre…

În legătură cu subiectele controversate…

Am observat și la mine pe blog și la alții că oamenii când comentează un articol controversat ca subiect au tendința de a nu citi tot, de a nu fi flexibili în gândire și de a pune ștampile rapide; deși în alte contexte au demonstrat că sunt totuși oameni inteligenți și deschiși. Au tendința de a se ataca, de a se simți deținătorii soluțiilor supreme și adevărurilor absolute.

Și mai ales, nu iau în considerare faptul că undeva fiecare are dreptatea sa într-o controversă, că fiecare are dreptul la propria opinie și mai ales fiecare are propriile motive temeinice pentru care a ajuns să creadă anumite lucruri.

Iar mai ales e faza că nu încearcă să termine de citit un articol sau să înțeleagă mai bine autorul, ajungând să fie în comentariul lor de fapt lângă subiect sau să spună chestii care erau precizate ulterior în articol.

Dacă tot comunicăm, hai să eficientizăm comunicarea.

Cu siguranță și eu am făcut vreodată din greșelile amintite.

Și mă voi mai lega de subiect zilele astea.

Dar să revenim la controversele mele.

Nu cred în egalitate. Cel puțin nu în sensul absolut și total.

Cred în individualism.

Dacă nici viața, nici natura nu ne face egali, de ce să modificăm noi cursul firesc? Dacă tot avem niște legi fizice, biologice și chimice care sunt aici de la începutul lumii, de ce să nu încercăm să ne adaptăm la ele?

Natura nu ne-a făcut egali. Unii se nasc cu o moștenire genetică bună și nu suferă nici de răceală toată viața lor. Unii se nasc cu o predispoziție uimitoare de a fi inteligenți. Unii se nasc talentați. Oricât de mult ai încerca să le dai șanse egale unui copil născut geniu într-un domeniu și altuia „normal”, tot geniul va fi cel mai bun. Mai ales în domenii artistice, unde munca intensă fără geniu nu valorează nimic.

E rasist să spui că rasa x e mai inteligentă în medie decât celelalte sau că rasa y e mai puternică în medie decât celelalte dacă e un adevăr științific? Nu. Nici măcar oamenii din aceeași rasă dar din zone geografice diferite nu au aceleași trăsături fizice sau psiho-motrice. Kenyenii câștigă aproape mereu întreg podiumul la maraton. Uneori și locurile următoare. E un exemplu… dar sunt și mai buni decât albii și decât negrii din alte medii; pentru că au capacități și posibilități diferite.

Nu am fost făcuți egali și nici măcar prin lege nu am putut impune egalitatea. Un om liber și un om aflat în pușcărie nu au acealași drepturi și libetăți. Un om sănătos și unul care are un handicap oarecare nu au aceleași drepturi. În fața legii un om cu discernământ și unul fără discernământ nu sunt egali.

Și la partea asta nu cred că o să ajungă mulți… probabil mulți o să fie prea ocupați să îmi zică vreo câteva după ce am scris mai sus.

Cred în șanse egale în condiții de egalitate. Cred că X, din Cucuieții din Deal, brunet, 1.80, cu deprinderi medii în lăcătușerie trebuie să aibe șanse egale cu Y, din Ploiești, arian, 1.60, cu deprinderi medii în lăcătușerie. Dar Z, din Târgu-Ocna, roșcat, 1.70, cu deprinderi excepționale în lăcătușerie nu trebuie să aibe șanse egale cu ei; trebuie tratat deosebit datorită talentului său. Iar W, din Buhuși, 2.01, șaten, cu deprinderi nule în lăcătușerie trebuie tratat deosebit și ajutat să învețe datorită lipsurilor sale.

E un exemplu extrem de aiurea… dar se mapează pe o idee. La psiho-pedagogie ni se spunea că e cea mai mare greșeală să tratezi elevii în mod egal. Există un nivel mediu; dar dincolo de asta trebuie să stai mai mult pe capul ălora slab pregătiți până îi aduci la nivelul mediu. Și trebuie să le asiguri elevilor talentați de muncă suplimentar, pentru a-i ajuta să exceleze, să se dezvolte. Dacă tratezi toți elevii în mod egal, îi faci pe cei slabi să rămână și mai în urmă, iar celor talentați le inhibi talentul. Și de fapt ajungi fie la o egalitate mediocră (ceea ce nu e de dorit), fie tocmai la o inegalitate și mai mare.

Însă continuând analogia cu o clasă, poate că elevul slab pregătit se va simți jignit că îl consideri „prost” față de restul; eventual te vei trezi și cu părinții pe cap că le faci „prost” copilul, neînțelegând că de fapt vrei să îi faci un bine, să îl ajuți. Și că de fapt îi dai timp suplimentar uneori față de elevii medii ca să îi explici în plus, deci îl favorizezi.

Bine… unii încă nu înțeleg că nu toți sunt făcuți pentru carte…

Egalitatea e ceva spinos și greu de balansat.

Cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru oameni nu e să le oferi absolut tuturor drepturi și șanse egale. Ci să descoperi în toți oamenii calitățile, aptitudinile și posibilitățile diferite și să le oferi tot ce le trebuie pentru a se dezvolta pe acele direcții diferite.

Sunt și situații în care egalitatea totuși trebuie să fie ceva sigur. Cum e cazul cetățenilor unui stat, care trebuie să aibă acces egal la instituții (medicale, de învățământ, etc.). Și multe altele.

Însă faptul că nu suntem egali nu face pe nimeni inferior sau superior; ci doar diferit. Pentru că fiecare are calitățile și domeniile sale, fiecare are ceva în care excelează.

Ce e ciudat e că uneori egalitatea duce tocmai la inegalitate. Femeile și-au dorit secole să fie egale cu bărbații, dar o dată ajunse acolo… Într-o echipă mixtă lucrând într-un scop comun sau pentru un singur scop, femeile vor fi mereu avantajate. Li se va da munca mai ușoară că sunt fragile, vor intra primele (sau ultimele dacă e de rău) din cavalerism, etc. Și dacă nu va fi așa, cineva (nu spun cine) va acuza bărbații de lipsă de bun-simț. Păi nu era vorba de egalitate? De ce să fie cineva favorizat? Dacă ai aceleași calități ca un bărbat pentru acea chestie vei reuși și fără cavalerisme, luptând cot la cot… dacă nu… asta e selecția naturală… societatea în principiu ar trebui să pună individul potriit la locul potrivit ca totul să meargă bine, nu?

——————————————————————————————-

Și dacă am fost puțin răi… să continuăm…

Cred că mai toți am prins prin generală, liceu, profesoara aia de 50-60 de ani, nemăritată, care insista să i se spună „domnișoară”.

Ca să nu mă contraziceți pe urmă… știu că „doamnă” înseamnă în DEX femeie măritată.

Dar am evoluat. „Doamnă” are sensul actual de pe vremea de pe care o femeie nu reprezenta nimic în societate dacă nu era măritată. În care dreptul de a fi respectată și domnită de restul cetățenilor era câștigat prin căsătorie. Și de pe vremea în care domnișoară erai până în maxim în 20 de ani. Că după aia te măritai.

În zilele noastre cred că o femeie cu un anumit statut social, cu performanțe în domeniul de activitate, respectată, pe picioarele ei, de vreo 30 de ani, dar nemăritată e totuși o doamnă. Nu are nevoie de un bărbat să o domnească. Mi se pare ilar și depreciativ față de ea să fie numită „domnișoară”. Și mi se pare trist că unele femei insistă la această terminologie.

Nu spun că apelativul „domnișoară” e depreciativ… dar este totuși un diminutiv și nu cred că e frumos să te adresezi unei femei cu un anumit statut, poate mai important decât al tău, cu un diminutiv.

Sau chiar, pentru păstrarea tradiției, cred că s-ar merita introdus un noi apelativ pentru femeile cu un anumit statut social, cu performanțe în domeniul de activitate, respectate, pe picioarele lor.

Ne place să facem promisiune.

Ne place și mai mult să ni se facă promisiuni.

Urâm marile promisiuni când ceilalți nu se pot ține de ele… pentru că uneori e prea greu să le duci la îndeplinire…

Și ne aduc cea mai mare bucurie în suflet când le vedem îndeplinite…

Mereu ne amintim de ele; îi judecăm pe cei care nu le duc la îndeplinire; așteptăm cu nerăbdare de copil mic momentul când vor prinde viață.

Marile promisiuni ne marchează; de cele mici uităm ușor.

Uităm de promisiunile făcute la distracție prietenilor din copilărie, la beție camarazilor, în momentele de gidușie persoanei iubirei sau în fragedă pruncie părinților…

Și uneori nici nu băgăm în seamă când cineva ne face astfel de promisiuni.

Și eu am partea mea de mici promisiuni uitate…

Dar pe unele le țin minte.

Țin minte că promisesem cu prietenele mele cele mai bune din generală că atunci când ne vom căsători, vom fi pe rând una nașă și celelalte două domnișoare de onoare la cea care era mireasă. Nu ne păsa că prima ar fi trebuit să aibă altă nașă, pentru că nașii trebuie să fie căsătoriți. Nu ne interesau astfel de detalii. Era mica noastră promisiune. Cu două dintre el n-am mai vorbit de 7 ani, cu una de 3. Una dintre ele e deja căsătorită și are un copil. Nici măcar la nuntă nu a fost nimeni din celelalte trei.

Am promis cu fratele meu că o dată, când o să ne permitem, o să deschidem un restaurant împreună. Nu contează că suntem din alt domeniu amândoi, că s-ar putea niciodată să avem bani în plus de asta… că ar fi mai mult o distracție de câteva luni… e mica noastră promisiune.

Îi promisesem într-o vară unei bune prietene care avea un job de vacanță ca vânzătoare că voi veni în fiecare zi să o ajut să treacă timpul mai repede. De fapt nici nu cred că mi-a băgat în seamă mica promisiune… până nu m-am ținut de ea.

I-am promis bunicii că nu voi suferi niciodată din cauza unui băiat.

Când eram mică, îi promiteam mamei când era supărată că voi crește mare, voi face mulți bani, îi voi cumpăra o casă cu grădină, că nu va avea niciodată grija zilei de mâine și că va fi mereu fericită.

Am promis celei mai bune prietene ale mele că atunci când îi va crește părul lung îi voi împleti și ei cosițe așa cum îi plăcea ei să vadă la mine. Acum sunt prea departe de ea să îi împletesc cosițe.

Am făcut și mi s-au făcut multe mici promisiuni.

Și de asta știu că uneori poți face un om mai fericit cu o promisiune mică îndeplinită, decât cu una mare.

Pentru că nu se aștepta să duci la îndeplinire promisiunea aia în joacă; poate o uitase.

Pentru că faci acea persoană să simtă că într-adevăr contează tot între voi… chiar și cele mai mici lucruri.

Mă uitam zilele trecute la o emisiune despre copiii cu ADHD, și era la telefon o mamă îngrijorată.

Copilul ei nu asculta, nu respecta regulile, nu era atent. Fusese la medic, iar acesta îi spusese că nu are ADHD. Totuși mama insistase și i se prescriseră copilului calmante speciale. Și totuși nu știa ce să se facă.

Doamna doctor de la televizor (pediatru, psiholog, nu știu ce exact era) îi spune că totuși să nu se precipite să se gândească la ADHD când problema ar putea fi ei, părinții, care nu știu să impună reguli copilului și să îl îndrume spre un comportament mai adecvat.

Vă dați seama cum a luat aceste cuvinte mama… păi cum să zici așa ceva… ei sunt părinții perfecți… copilul are ceva.

Mi se pare incredibil cum unii părinți dau vina pe orice, pe oricine, nu pe ei.

Dacă nu e ascultător, are prea multă energie, nu respectă regulile, e neatent, are ADHD.

Dacă la adolescență bea, fumează, le răspunde, nu învață, e vina anturajului.

Dacă își începe viața sexuală la 12 ani e vine mass-mediei.

Dacă e incult, e vina societății.

Nu știu cum era la voi în generală sau liceu la ședințele cu părinții… dar eu în perioada aia mă săturasem de replici gen „Nici nu știu ce să mă fac cu copilul ăsta, muncesc toată ziua să îi cumpăr haine scumpe, să îi iau calculator, să îi iau nu știu ce, iar el nu învață, nu e cuminte.”

Când răspunsul era acolo… dacă petreceau o oră poate mai mult cu copilul, discutând cu el, oferindu-i o educație, nu se ajungea acolo.

——————————————————————————————-

Tot aud în ultima vreme cât de problematici sunt copiii. Că sunt neascultători și agitați.

Dacă țin eu bine minte, și înainte erau așa.

Când eram la cămin de exemplu, ne jucam de-a Mowgly… eram toată ziua în patru labe pe sub mase, agățați peste tot, fugeam, urlam, țipam, era un chin să ne bage în pat la prânz sau să ne convingă să mergem la masă.

Și nimeni nu își punea problema că am avea cine știe ce probleme psihice.

Acuma, mă mir când îmi spune mama că la sora mea la grădiniță jumătate din copii sunt ținuți de părinți cu calmante. Că țipă… că sunt nervoși… că sunt obraznici…

Mda… e mai simplu decât să stai să te chinui să educi un copil sau să îi formezi niște deprinderi.

Nu cred că sunt copiii problema; ci părinții. Sunt mai puțini răbdători, mai puțini capabili să îți facă timp… și de ce nu, ei însuși sunt mult prea agitați și nervoși. Și propia lor atitudine influențează mult un copil de vârstă fragedă.

Cunosc o fetiță de vârsta surorii mele care la 3 ani nu vorbea, era crispată, tăcută, nu se juca. Tatăl ei bea și venea în fiecare zi acasă și făcea scandal. Când mama ei s-a despărțit de el și nu mai avea parte de certuri în fiecare seară și o atmosferă tensionată, copilul ăla s-a transformat brusc… se juca, era vesel, ba chiar începuse și să vorbească. În tot timpul ăla mama crezuse că fetița avea probleme de dezvoltare, că era bolnavă… pentru că întotdeauna o ferea, avea grijă să nu stea în camera unde tatăl bețiv se „exterioriza”. Dar copilul acela de trei ani, din altă cameră, simțea tensiune, simțea suferința și reacționa.

Pot fi cazuri mai puțin grave. Dar chiar nu cred că într-o casă unde nu se țipă, unde totul este tratat cu calm (chiar și situația în care copilul țipă), copilul va continua să fie nervos (înafară de situații gen crescut dinți, colici). Dacă vede că țipând nu se rezolvă nimic, ba din contra, va încerca să abordeze totul mai cu calm.

Chiar nu cred că dacă îi oferi copilului activități constructive, ba chiar participi și tu ca părinte la ele, va fi obraznic.

Chiar nu cred că dacă îi impui niște reguli, te ții de un program zilnic și nu îl schimbi din nimicuri, nu va asculta.

Poate vorbesc aiurea dinafară… dar majoritatea părinților din ziua de azi sunt și moi. Îi învârt pe degete copiii de 4-5 ani. În loc de autoritatea părinților în casă domnește autoritatea micului tiran. Nu sunt de acord cu metode violente de impunere a autorității, dar măsurile coercitive nu pot lipsi…

——————————————————————————————-

Eram zilele trecute în parc și am văzut trei băieței, la rând (coincidență?!?) care aveau cercel în ureche. Nu aveau mai mult de 5 ani.

Ce părinți preventivi… s-au gândit că dacă vrea băiatul lor vreodată cercei să îi aibă deja. Nu e drăguț?

Dar dacă nu? Peste 5 sau 6 ani gaura aia nu o să se mai închidă, chiar dacă nu va mai purta cercel. Dacă acel băiat se va simți complexat, urât, din cauza acelei găuri? Poate va fi unul din cei total contra piercurilor?

Eu nu aș fi de acord nici la fete.

Să-și facă găuri dacă vrea la adolescență, când poate decide. Cunosc multe fete care ar fi vrut să nu aibă nici găuri în urechi.

Și până la urmă nu merge nici scuza, îi fac de mică să nu sufere… că metodele de dat găuri sunt din ce în ce mai nedureroase și netraumatizante.

Dar hai că la fete merge, că majoritatea vor găuri. Dar la băieței?

——————————————————————————————-

Mama avea o vorbă când făcea o greșeală de educație cu noi când eram mici sau acum la „bătrânețe” când face cu sora mea: „Voi să nu faceți ca mine când o să aveți copiii voștri.”

Nimeni nu va fi vreodată un părinte perfect, dar pot încerca… unii pot încerca înainte să dea vina pe oricine altcineva să își găsească propriile greșeli de educație. Există cărți, psihologi de copii, traineri pentru educație… se poate învăța cu voință. Nu cu medicamente.

Mă întorceam astăzi acasă, și pe stradă am văzut o bunică, iar în spatele ei nepotul micuț, cu o hârtie de la o bomboana în mână. În zonă nu erau tomberoane deloc. Bunica i-a zis: “N-o arunca pe jos. Pune-o la mine în pungă și o aruncăm când ajungem acasă.” Și nepotul a ascultat-o.

De ce nu au avut unii oameni o bunică să le spună să nu arunce gunoaie pe jos? Sau au avut și nu au ascultat-o?

Probabil mi se pare un gest frumos și ciudat tocmai pentru că în jur trotuarul era oricum plin de gunoaie.

Sau poate îmi amintește de importanța educației.

Sau poate îmi amintește de bunica mea și ce m-a învățat ea.

Și poate că toți oamenii care aruncă gunoaie mă fac să mă gândesc la o fetiță de 4 ani care mereu când vede un gunoi îl ia și îl duce la gunoi sau ți-al dă și îți spune sugestiv ” ‘noiul! ” în timp ce arată sugestiv cu degetul spre locul corect unde trebuie aruncat. Și care a învățat deja de la grădiniță ce tip de gunoi se pune într-un tomberon de o anumită culoare.

După atâta vreme petrecută în blogosferă mi-am dat seama cât de mult lipsește un feed-back bun.

Și la feed-back nu mă refer ca număr de cititori/comentatori; nu atâta vreme cât cele mai multe bloguri care au cifre mari nu sunt decât reproducătoare de știri; sau de vedete, unde factorul de atracție e altul.

Ci la cel pe care îl primesc blogurile mici sau medii, cu caracter ușor personal și o doză peste normal de creativitate.

De multe ori comentariile de tip feed-back se învârt în jurul acelor „frumos articol”, „felicitări”, „drăguț” și altele de genul, care hai să recunoaștem, nu sunt cea mai relevantă măsură a calității. Poate au o sămânță de adevăr… că dacă era praf articolul poate închideau pagina fără să scrie nimic. Dar tot rămâne doza de complezență, de „hai să zic ceva frumos ca să mă mai viziteze, ca să mai comenteze la mine pe blog”.

Și totuși cu feed-back-ul pozitiv nu stăm atât de rău cum stăm cu cel negativ.

De pildă de multe ori văd atitudinea „dacă nu îți place, este un X mic în colțul din dreapta al ecranului”, „aici scriu ce vreau”. Nimeni nu îți spune să îți schimbi stilul doar pentru că 2, 3, 10, 100 de persoane nu gustă felul în care scrii. Dar ar trebui să fim în stare să reflectăm măcar un minut. Vorba aia, dacă 10 oameni îți spun că ești beat, poate ar trebui să te culci. Iar cum noi avem libertatea de a scrie ce vrem, alții au libertatea să gândească și să comenteze ce vor. Poate, într-un caz din 100, îți vei da seama că lipsea într-adevăr ceva, vei cizela și va ieși ceva în stilul tău, dar un pic mai bun. Și asta nu e chestie de bloguri, ci de viață în general.

Ca să nu vorbesc de câte feed-back-uri negative au fost oprite, șterse, băgate în trash…

Însă și atitudinea asta de ignorare a feed-back-ului negativ e de înțeles. De multe ori acesta nu are nici cea mai mică doză de obiectivism. În spatele unui proxy, cu o adresă de mail aiurea, poate fi de fapt un cunoscut sau un cititor fidel care atacă, un om care are ceva cu tine și nu găsește altă metodă de răzbunare. Dar tocmai datele aiurea fac ca feed-back-ul negativ să fie agresiv, ușor nefondant, injurios și trece de multe ori ca o jignire gratuită aruncată în doi peri.

O jignire care de fapt nu ar trebui să conteze și nici măcar să deranjeze/enerveze (deși am observat că obține acest efect de multe ori).

Și tocmai de aceea, pentru că nu vei putea să faci unii oameni să fie obiectivi, să lase deoparte orgoliile personale și „curajul” excesiv dat de anonimat, feed-back-ul negativ ar trebui să vină măcar din partea celor care se abțin sau aruncă de complezență comentarii părtinitoare. Pentru că faptul că folosesc o identitate concretă (deși virtuală), faptul că își asumă statutul față de cel care scrie, faptul că își asumă anumite lucruri (nu aruncă două cuvinte și pleacă) asigură o doză de veridicitate.

Nu, nu am urmărit Flash Forward. Am văzut doar niște trailere.

Dar era o fază.

Mă rog, pentru cine nu știe, e un serial în care toți locuitorii planetei adorm la un moment dat și văd secvențe din viitor.

Printre care și o tipă care se vede în viitor alături de alt bărbat.

Și totuși îl iubește foarte mult pe cel cu care e în prezent. Nu știe dacă el s-a despărțit de ea sau ea de el, dacă nu cumva el a murit; nu știe cine și cât a greșit, dacă l-a pierdut sau pur și simplu nu l-a mai vrut. Nu știe dacă îl regretă sau e fericită alături de cel din viitor. Tot ceea ce știe e că în prezent ar vrea ca relația să dureze o viață.

Voi ce ați face dacă ați ști că peste 5 sau 10 ani, 2 sau 3 nu ați mai fi împreună cu persoana pe care azi o iubiți la nebunie și fără de care nu vă imaginați existența, alături de care vreți să îmbătrâniți?

Nu spuneți că ați lăsa totul să decurgă normal; nu va decurge normal, faptul că voi știți că se va termina vă va influența cu siguranță în multe feluri.

Ați încerca mai mult să luptați pentru relație sau ați lăsa cu mai multă ușurință să se ducă totul pe râpă la prima greutate?

Ați fi mai precauți să nu comiteți greșeli sau mai paranoici că persoana iubită le va comite?

Ați sta cu sufletul la gură în așteptarea fatidicei vești că a pățit ceva sau ați căuta persoana din viitor cu ochii avizi prin mulțime?

Ați rupe relația atunci sau ați prelungi-o cât puteți?

„ – Mami… începu copilul să plângă.

– Ce s-a întâmplat puiule?

– Am desenat o bătrănă urâtă cu creta pe trotuar și vecina de la 5 m-a certat pentru că a zis că am desenat-o pe ea. Dar eu am făcut-o pe Baba Cloanța cea rea.

– Nu-i nimic puiule, merg eu cu tine și îi explicăm totul.”

——————————————————————————

„ – Mama… de ce n-a vrut tanti să înțeleagă că nu am desenat-o pe ea?

– Dragul meu… zise ea în timp ce îi mângâia buclele bălaie. Unii oameni nu au fost copii; s-au născut direct mari și nu știu ce e aia joacă… imaginație… Sau au fost copii, dar n-au desenat niciodată cu creta pe trotuar, nu au scris o poveste, nu și-au închipuit în minte fel de fel de scenarii pornind de la realitate. Ei nu știu ce e aia imaginație, să creezi, să pornești de la realitate și să visezi cât te ține mintea.

Ei vor privi desenele de pe asfalt și dacă vor recunoaște o parte din realitate în ele, vor crede că sunt reale… nu se vor gândi că realitatea a fost doar punctul de pornire… vor vedea femei în vârstă ce locuiesc la etajul 5, nu o Baba Cloanța. Îți vor privi visele și vor crede că ele sunt planurile tale, fără să se gândească la faptul că ele doar te distrează și îți alungă momentele de plictiseală. Vei scrie o carte de ficțiune și dacă își vor recunoaște un gest sau o vorbă, vor crede că ai scris despre ei, nu că ai inventat un personaj. Se vor supăra cu toții, fără rost, pentru că ei nu pot înțelege.

Nu toți oamenii știu ce e aia imaginație.

Dar asta să nu te împiedice niciodată să visezi.

Ci doar să te învețe ca măcar tu să știi diferența dintre realitate și visare.”