Când eram mici, mama mereu ne spunea surâzând, că din 2 copii, unul o să îi aducă la bătrânețe un pahar cu apă. Sau în cel mai rău caz, adoptă un copil după ce creștem noi mari și rezolvă.
Iar noi am crescut, am plecat la 400 de km, iar mama a rămas cu aia mică, că și-a făcut, n-a mai adoptat.
Alex încă nu îi aduce un pahar cu apă, dar de fiecare dată când nu termină ceva de mâncat, fie că e vorba de o prăjitură sau mâncare, o pune pe mama să mănânce.
Undeva acolo lucrurile se echivalează… dar… tare am impresia că mama nici paharul ăla de apă nu o să îl accepte.
De fiecare dată când eu sau fratele meu ne-am oferit să o ajutăm cu bani a spus „Cum să iau eu din banii munciți de voi?” pe un ton de parcă nu ar fi cheltuit un leu pe noi în viața ei.
Cu siguranță mama o să fie prea mândră pentru paharul ăla de apă… așa că e numai bine că o hrănește sora mea acum. Să fie.
