După oamenii cu „Cum…” (cucufoniile astea 😀 ) urmează oamenii care îți spun ei că nu există și nu se întâmplă.
Aș face o analogie cu problema clasică de algoritmi că nu poți demonstra că un program nu are bug-uri. Poți doar să demonstrezi că are când dai de ele.
E exact la fel ca acolo… nu poți să spui că nu există ceva, doar pentru că tu în 20 sau 100 de ani nu ai dat de el.
Da, sunt lucruri logic, matematic, rațional, fizic, chimic sau ce vreți voi imposibile. Dar sunt și multe chestii despre care nu poți spune că nu există, doar pentru că tu nu le-ai întâlnit.
Poți să ai 70 de ani și să nu crezi că există girafe, pentru că tu nu le-ai văzut în viața ta; și atunci faci pârc pe unul de 5 ani care îți explică faptul că la el în țară girafele umblă pe stradă. (altă metaforă, înlocuiți cu ce vreți girafele, vârstele, etc.). Și poți să mori crezând că nu există girafe, că tu încă nu le-ai văzut. Dar asta nu înseamnă că girafele nu există!
Pe această temă sunt multe… cred că „preferatele” tuturor sunt alea cu nu există dragoste, prietenie adevărată, oameni care ar trece peste orice… mă rog… tot felul de chestii.
Vin unii măreți și dau sentințe, că ei au în spate nu știu câți ani. Anii uneori nu valorează zero. Unii pur și simplu nu întâlnesc toată viața anumite lucruri; asta nu înseamnă că nu există. Nu poți demonstra că nu există; dar când le întâlnești, înseamnă că există. Bine, unii pot să fie și în self-amăgeală din aia barbară, cu imaginări de chestii care nu sunt acolo… dar totuși…
Spune pur și simplu… „Băi, eu până la vârsta asta/acum nu am întâlnit.”. Nu spune că nu există; faptul că tu sau x oameni nu au dat peste, nu e demonstrație. Ba e o demonstrație; dar de existență a unei inflexibilități în gândire și a unui ego mare (și newsflash, nu trebuie să ți se întâmple ție toate).
PS: Dacă vreți să îmi spuneți că am făcut și eu faze din astea, eu recunosc anticipat. Făceam și eu fazele astea cu „nu există, că știu eu” într-o vreme…
