Altfel despre lectură

Am ajuns să cred că cititul e supraevaluat. Ceea ce într-un fel e trist.

Dar să citești nu e totul; nu valorează nimic dacă ai citit o carte ca pe eticheta de la șampon în baie în timp ce stăteai pe WC. Metaforic și nemetaforic vorbind.

Mereu se compară cu cât de mult se citea înainte; faptul că ai citit 100-1000 de cărți la lumina lumânării că nu aveai TV și curent nu înseamnă nimic ca fapt.

Anul trecut prinsese tare moda cu cititul. Era tare să citești în metrou, tramvai, în pauze. Cu cât cartea mai complexă, cu atât mai la modă. La ce te ajută? La nimic. Cuvintele alea pur și simplu citite nu valorează nimic, oricât de geniu ar fi cel care le-a scris.

O carte nu se citește.

O carte se trăiește.

Nu o citești pe fugă, în zgomot. Citești fiecare paragraf de 2-3 ori, încerci să găsești înțelesuri ascunse, te întorci cu 10 pagini în urmă să înțelegi mai bine ce s-a întâmplat atunci. Stai în pat seara și rumegi fiecare idee. Visezi noaptea că ești în carte. Stai cu pixul în mână, extragi citate și le adori.

O carte nu e o listă de întâmplări, a căror succesiune să o știi ca un rezumat din școală. Dacă știi ce s-a întâmplat într-o carte nu valorează nimic. Trebuie să-i înțelegi ideile și ascunzișurile.

Iar asta, în orice secol, au făcut-o puțini oameni… prea puțini. Pentru că, la fel ca la oameni, mulți te văd, dar puțin te cunosc cu adevărat, te înțeleg.

Și atunci când vin unii și pretind că vei veni din vacanță mai deștept doar pentru că ai citit pe Dostoievski, râd. Râd, dar nu e râsul meu. Ce citești? Niște cuvinte enumerate pe hârtie. Zero. Te întorci mai deștept când înțelegi cartea… și prea puțini fac asta…

Mi-am adus aminte zilele astea și de verile în care citeam cărți pe nerăsuflate, prin generală și liceu. Ce naivă fusesem cândva să cred că valorase ceva. Citeam și o carte pe zi, nerăbdătoare să îi știu povestea, să aflu cum se termină. Și rămâneam la atât.

Acum, sincer, nici nu știu multe din cele pe care le-am citit. Nu mi-au îmbogățit vocabularul, nu m-au făcut mai deșteaptă, nu au făcut altceva decât să îmi facă mintea să zburde imaginativ la povești. După mult timp am realizat că gustul pentru lectură, cu adevărat, s-a dezvoltat mai târziu. Când am citit cărțile atent, cu grijă la idei, nu la povești. Cărțile alea m-au schimbat cu adevărat și m-au influențat; nu mai știu exact povestea lor, dar aș putea să vorbesc ore în șir despre ideea lor, pot să spun citate pe de rost și să enumăr mii de motive pentru care acestea mă ating de fiecare dată. Iar ele sunt acum cărțile mele de suflet.

Atunci spuneam că nu o să recitesc niciodată o carte care mi-a plăcut, ca să nu îi stric farmecul. Acum am învățat ce înseamnă să iubești cu adevărat o carte. Ce înseamnă cu adevărat să dai de o carte bună, în care regăsești de fiecare dată ceva special, de oricâte ori a-i citi-o.

Azi citesc mai încet…

Și mai am multe, foarte multe de învățat.