Mi-e dor

Și aici nu o să vorbesc de dorurile alea la care s-ar aștepta mulți… deși și alea există.

Dar asta e soarta, să-mi fie dor de multe. Privind optimist, nu cu „nu-ul” în față (cum îmi reproșează cineva în mod constant), e bine, nu-i așa? Cum spuneam mai demult, dacă mi-e dor de ceva, înseamnă că a fost bine, că mi-a plăcut, am fost fericită, am câștigat ceva. Dacă nu mi-e dor… înseamnă că am trăit degeaba.

Acum să mă întorc la ce mi-e dor…

Mi-e dor de Ariana. De cum era de fapt viața acum 3-4 ani. Când scriam despre câte chestii hazlii mi s-au întâmplat peste zi, de aventurile cu fetele, de babbette (nu credeam că o să spun vreodată că o să îmi fie dor de țipetele ei)… în comparație cu atunci, viața mea pare atât de… nehazlie…

Mi-e dor și de Lori. Ceea ce ar putea părea anormal pentru unii. Dar așa este. Nu e cea de acum. Ea e doar cea de acum vreun an-doi, care scria multe recenzii de cărți și citea multe cărți. Care în fiecare lună anunța că se urcă în tren și pleacă la Brașov, deci nu o să aibă timp de scris; și apoi scria despre oamenii din tren, despre drumuri lungi, despre peripeții în bucătăria altora și multă zăpadă. Care scria chestii din suflet, poate prea triste, prea dureroase; sau poate care chiar simțea alea… și acuma nu mai simte; și acum mă emoționează puternic și le-aș republica zilnic dacă aș putea. Care scria o poveste, o poveste pe care nu a mai continuat-o; o poveste care era mai mult decât o poveste, dar mulți nu știau asta; și chiar nu știu de ce nu mai pot scrie la ea. Care se făcea cunoscută prin lepșe frumoase… care acuma nu mai sunt la fel… Care avea oameni care o citeau și o cunoșteau cu adevărat.

E trist dar… de câteva luni nu mai simt blogul așa. Scriu despre chestii de umplutură și nu mai scriu despre ceea ce e cu adevărat Lori. Și într-un fel de asta aș închide blogul; pentru că simt că am trecut la altă etapă. Acum ies la suprafață alte lucruri din personalitatea și viața mea. Nu mai sunt nici copila care călca în străchini și se distra mereu. Nu mai am nici timp de lecturat și simțit lucruri la o intensitate maximă.

Acum scriu despre oameni, despre mâncare, despre familie și doruri.

Și ori mă întorc de unde am plecat, ori trec la altceva.

Dar am atâtea de făcut încât nu am început nici cartea…