Credeam ca am terminat-o cu scrisu` pe luna asta, dar se pare ca venirea mea acasa mi-a deschis asa un apetit de adunat litere una langa alta.
Inca de mica, luna ianuarie a fost favorita mea. A urcat in clasament chiar si in favoarea serbarilor de la gradinita (pe care le adoram). Bine, din cauza unuia cu creierul cat nuca, am avut mereu frica de mascatii care misunau prin oras, dar, paradoxal, imi placea la nebunie sa-i vad desfasurandu-se. Si era regula ca macar un urs si-o capra (nu stiu cum sa fac sa sune mai frumos) sa se opreasca in fata usii noastre.
Aveam emotii inca de seara, iar dimineata ma trezeam in zgomote de tobe si fluiere (si nu la ora 1, ca acum). Dadeam fuga la geam si-i pandeam pe toti, ma cutreieram de fiecare data cand urcau scarile si treceau pe langa usa noastra si niciodata nu ieseam din casa pentru a cumpara apa minerala. Am atatea amintiri legate de ziua asta, amintiri legate de o familie, fapte ce nu mai sunt reale de cativa ani buni.
Azi m-am trezit dezamagita, nu auzeam nimic in afara TV-ului, iar soarele era pe cer. Asta in cazul in care stiu ca anul trecut orasul a dus lipsa si de clopotele si de galagia tobelor. Practic, ma descurajasem total. Dar asta avea sa dea startul. Am lasat aspiratoul din mana cand i-am auzit. Erau multi, probabil veniti de pe undeva, tot felul de sunete ii inconjurau si dansau si ma bucurau.
S-au oprit in fata blocului, au inceput sa-si faca numarul, iar eu mi-am dat seama ca n-am niciun ban marunt, tata fiind plecat la cumparaturi. Toata lumea le dadea rasplata, iar eu n-am putut sa-i privesc, stiind ca nu pot face acelasi lucru. E ca atunci cand am refuzat sa stau pe scaun in RATB pentru ca nu platisem biletu`. I-a chemat lumea pe la fiecare scara, au facut un spectacol frumos, ceea ce ma face sa cred ca mai exista si altceva decat urlete si petarde aruncate in scara blocului.
Si de atunci a inceput, au venit si altii, care mai de care, mai mici, mai mari. Rasuna din toate partile, e a nu stiu cata oara cand ma opresc din scris acest post, pentru ca sar repede la geam si ma entuziasmez. Fratele meu statea pe langa mine si facea acelasi lucru (acum s-a dus cu uratu`; si e strategic, a inceput cu vecinii, ei mereu te primesc; asa faceam si eu).
E clar ca sub un chip mereu surazand se poate ascunde subtil si melancolia. Sunt cateva persoane care stiu ce bodrogan eu aici. Amintirile astea sunt asa frumoase, ma bucura si ma intristeaza in acelasi timp. Niciodata nu va mai fi ca atunci, nimic n-o sa inlocuiasca rumoarea de pe atunci. Oamenii parca nu mai sunt ca atunci, nici atmosfera nu mai e, nimic. Si va spune asta o persoana care obisnuieste sa gaseasca partea bune in orice.
Sunt atatea persoane carora as dori sa le urez tot binele din lume: parintilor, fratelui meu, bunicii, verilor mei, putinilor mei prieteni, tuturor celor cu care obisnuiesc sa zambesc, lu` teacher, tuturor celor care m-au ajutat, persoanelor frumoase pe care le-am cunoscut la Bucuresti etc, etc, etc. Si daca am vorbit macar de doua ori in viata asta, iti urez aceleasi lucruri. Sunt atatea chestii pe care as vrea sa le schimb la mine si la caracterul meu tampit. Pana una alta, sunt fericita ca petrec Revelionul cu prietenii mei, mi-e atat de dor, pe unii nu i-am mai vazut de mult.
Pentru mine imi doresc sa-l cunosc pe Fat-Frumos. Daca-l intalniti, spuneti-i ca-l accept si fara calul alb.
