“Ce mă gândeam… zilele astea…
Mă gândeam că acuși plec… de fapt într-o săptămână…
Cred că e o chestie normală să te întrebi ce lași în urmă când pleci de undeva; eu mă gândeam de cine o să-mi fie dor. În fond, astea ar fi persoanele la care țin cu adevărat, nu?
Am mai avut ocazia să-mi fie dor; deși de data asta e complet altfel.
Cum spuneam: ‘Am mai avut ocazia să-mi fie dor.
… dar nu mi-a fost.’
Problema? Am ajuns să mă întreb dacă am ajuns în anii ăștia să mă atașez de cineva. Oare țin la cineva cu adevărat? Bine… înafară de familie.
O persoană pe care o numesc prietenă apropiată și care mă cunoaște destul de bine mi-a spus odată că îi place la mine faptul că mă atașez mai mult și mai ușor de lucruri decât de oameni; iar asta mă face să sufăr mai puțin. Și m-a făcut să mă întreb dacă așa am fost întotdeauna; sau sunt rodul unei maturizări ciudate ori a dezamăgirilor. Poate n-o să știu niciodată.
Dar acum măcar aș vrea să-mi fie dor de persoanele cărora o să le fie dor de mine; puține, cred.
Am citit odată un articol interesant despre modurile în care poți iubi o persoană. Este iubirea cu inima, care te face să tresalți când te gândești la acea persoana, să-ți facă mereu plăcere să fii alături de ea, să-ți fie dor de ea etc. Și mai este iubirea cu creierul, persoane la care ții doar pentru că așa crezi că e corect; e mai mult o sforțare… din recunoștință, din necesitate, din singurătate. Și după ce l-am citit m-am gândit că poate eu iubesc oamenii doar cu creierul… nu țin la ei din tot sufletul. Și nu e că nu aș vrea; uneori simt că nu pot deloc.
De la ce pornisem… într-o săptămână plec… din oraș… și după atâția ani, după atâția oameni… rămân doar cu trei prieteni… trei persoane de care cel mai probabil o să-mi fie odată și odată dor. Poate mai demult aș fi dat vina pe ceilalți că nu am ajuns să țin la ei; dar în ciudatul proces de maturizare prin care am trecut am învățat că e și vina mea. Și am învățat să mă mulțumesc cu mai puțin; puțin și bun.”
