Categoria asta chiar îmi fac plăcere să o umplu și de accea voi continua azi, de ziua ei, cu un post despre bunica.
Deși sincer… nu aș ști de unde să încep. Ca multora dintre noi, bunica ne-a fost a doua mama.
Nu pot să neg,
e și o femeie foarte strictă și dură, dar privind în urmă, nu i-aș reproșa asta. Poate că s-a potrivit la fix, tocmai pentru că singurul defect al mamei mele îne ducația noastră a fost lipsa de autoritate (adică vestita militărie coborâtă din pod doar pentru 5-10 minute).
Bunica este o femeie a altor vremuri. Crescută și educată în regim de semi-pension, din familie înstărită de avocați și chiaburi, e de un bun simț și de niște maniere ce parcă nu au loc în lumea asta. Pentru că mi le-a insuflat și mie, lumea mereu îmi atrage atenția că am prea mult bun simț și sunt excesiv de atentă la maniere. Nici mama nu m-a văzut mâncând un copan de pui de exemplu cu mâna… tot timpul mă chinuiam tacticos cu tacâmurile.
Dar mie îmi plac lucrurile de genul… deși lumea habar n-are de multe detalii importante, de la faptul că într-un restaurant bărbatul întotdeauna întră primul (nu dă prioritate doamnei) la faptul că e nepoliticos să spui când cineva strănută „Noroc”, „Sănătate”, „Chef” sau orice altceva.
Când eram mică mă încântau poveștile ei din alte vremuri, cu oameni dârzi și gospodari. Știu și acum pe de rost ce au fost străbunicii, stră-străbunicii și stră-stră-străbunicii mei, de la povești de viață la meserii.
Mă recunosc mult în personalitatea ei, pentru că în mare ea mi-a insuflat multe idei, de la cele de viață, la pasiunea pentru lectură, istorie.
Momentele cele mai dragi sunt plimbările lungi pe care le făceam când încă era sănătoasă… chiar ultima dată când am mers undeva împreună a fost după ce s-a născut sora mea, când am fost să îi luăm lucrușoare (mama e cu superstițiile că nu se iau lucruri la copii până nu se nasc).
Viața ei nu a fost deloc ușoară, așa că mereu a încercat să ne asigure un trai ușor (deși poate cândva o consideram prea precaută). După al doilea război mondial și venirea comuniștilor, dintr-o familie cu pământuri și multe animale, care nu cunoscuse niciodată lipsuri, cu un cap de familie apreciat au rămas… patru femei și o casă. Pericole multe (casă străbunicii mele încă are gratii imense la geamuri și drug la ușă), lipsuri, batjocoră… Mama și bunica ei au fost atât de înrăite de vremuri, încât traiul cu ele nu a fost ușor. Simbolul cel mai mare al încăpățânării ei a fost să se tundă și scurt s-a tuns toată viața (străbunica mea săraca, și la 85 de ani când a murit avea părul până la genunchi).
Cel mai mare noroc al ei a fost cu siguranță bunicul. Au încă o relație frumoasă, nu de complezență că au trecut anii și chiar nu zic asta că sunt bunicii mei. Din păcate pentru mine am o sursă sigură din care știu cât de viu a rămas focul între ei doi.
Și culmea, sunt amândoi încăpățânați până în pânzele albe și uneori, chiar dacă au amândoi peste 70 de ani, trebuie să stea mama între ei. Noroc că bunicul e mai cu răbdare… că bunica (precum și eu) dacă se supără pe cineva nu mai vorbește câteva zile cu acea persoană. Ceea ce la noi în familie nu e așa rău. Stră-străbunica n-a vorbit vreo 8 ani cu stră-străbunicul că a vândut o parte din zestrea ei fără să îi ceară voie; mă rog, nu i-a vorbit vreo 8 ani, dar făcea de mâncare, se ocupa de tot ce îi trebuie, i-a mai făcut și doi copii.
Bunica înseamnă pentru mine un om care se gândește mereu la mine… fraza din titlu mi-a spus-o referindu-se la o relație a mea… și mi-a rămas în suflet…
Nu am fost cursivă și nici nu am vrut să fiu. Sunt mii de lucruri de povestit…
Și poate din gesturi și oameni așa s-a născut rubrica asta; pentru că e mai mult decât iubire… oamenii dragi înseamnă cei care ți se lipesc tare de suflet…
