Cei 7 ani de acasă

Astăzi mi-a fost dat să văd ceva ce nu apuci să vezi în fiecare zi… 😐 . Mă deplasam pe jumătate adormit (cum fac în fiecare dimineaţă) către serviciu, pe la un 05:30 dimineaţa… Intru la metrou şi aşteptam să vină barca (aka. metroul) să mă ia de pe scaunul din staţie pentru că aveam impresia că o să adorm acolo (ţin să precizez că eu până nu beau o cafea dimineaţa nu sunt bun de nimic – parcă nici soarele nu răsare până nu sorbesc una).

Şi cum stăteam eu aşa în staţie, deodată se aude, de undeva de după colţ un ţipăt de copil, dar nu orişicare, din ăla de zici că îl taie pe burtă, din ăla de zici că îl omoară cineva în bătaie… Spiritul civic din mine m-a determinat să mă ridic de pe scaunul ce tocmai îl ocupasem şi să mă deplasez până după colţ să văd care’i baiu’.

Am zărit un copil mic de vreo 4-5 maxim 6 ani, cu taicăsu’ (după vârstă, asta părea că îi este), îl ţinea în braţe… rugându-se de el să tacă şi să ţină căciuliţa (care o arunca tot timpul pe jos) în mână. Apoi mă întorc liniştit la locul meu, puţin deranjat de efortul care îl făcusem pentru mucosul ăla mic, de a mă deplasa câţiva metri din aţipitul ce mă luase pe acel scaun. Bineînţeles că până ce a venit metroul, adică încă vreo 2-3 minute, “muci-în-fasole” ăla mic nu s-a oprit din ţipat şi aruncat cu căciuliţa pe jos. Când s-au deschis uşile de la metrou a mai tăcut un pic, întrecut fonic probabil, de zgomotul uşilor vechi de la metrou şi celelalte persoane care se înghesuiau mai repede să intre.

În metrou aceeaşi poveste… limbricul zbiera de parcă ziceai că îl arde tacsu’ cu fierul încins pe cur şi nu mai tăcea din gură, deranjând vizibil toată populaţia din metrou. La un moment dat, când parcă îmi venea să izbucnesc şi să zic “da’ mai taci în p#%a mea din gură că m-ai zăpăcit de creieri”, o doamnă prezentabilă, în vârstă, trecută probabil prin astfel de momente, îi i-a căciuliţa mucosului şi în glumă îi spune că nu i-o mai dă, dacă nu tace din gură şi o mai aruncă pe jos.

La un moment dat copilul a făcut o fază la care am rămas mască şi m-am trezit din toată amorţeala mea de dimineaţă. Se uită cateva secunde la femeie, o ţinteşte cu privirea şi îi trage o super-flegmă direct în ochi 😮 . La faza asta taicăsu’ a schiţat o palmă peste gura băieţelului, dar doar aşa cât să îl mângâie. Femeia, vă daţi seama că nu se aştepta şi a rămas şi ea uimită de proasta creştere a micuţului. Taicăsu’ lu’ ăla mic văzând că se uită tot metroul la el şi la ăla mic, a mai schiţat o palmă peste gura ăluia mic, fix cu acelaşi rezultat.

Mucosul, văzând că taicăsu’ are intenţii de război, îi trage şi lui o flegmă, dar fără prea mare rezultat, deoarece o barează la timp cu mâna, murdărindu-se doar pe palmă. Apoi fără să stea pe gânduri îi arde repede şi o palmă peste bot (ăla micu’ lu’ taicăsu’), pentru “nesimţirea” că i-a zis să nu mai scuipe. Am rămas tâmpit când am văzut că nu are jenă de persoanele din jurul lui, că taicăsu’ nu l-a călcat pe cap şi că mucosul ăla mic, a scuipat o femeie necunoscută din metrou şi pe taicăsu’, iar după toate astea îi mai arde şi o palmă tot lu’ taicăsu’, că nu îl lăsa să facă ce vrea.

Mă gândeam doar, că la vârsta lui dacă uitam să zic săru’mâna maicămea imediat mă trăgea de mână zicându-mi “cum spui ?” , iar eu rapid: “săru’mânaaaaa”. Dacă era fii-meu îl rupeam cu bătaia pe loc, de altădată îi era ruşine să mai scoată capul din pământ. Dar cred că gesturile de genul ăsta nu apar brusc, ci se formează tot în familie, printr-o neglijenţă din partea părinţilor pentru odraslele lor şi mai ales cei 7 ani de acasă care sunt baza la orice. Acum vă întreb eu pe voi… câţi dintre ăştia toţi mai au cei 7 ani de acasă ?