Cum se țes anii…

Continui seria dedicată persoanelor dragi mie cu o persoană pe care am cunoscut-o acum mai bine de 15 ani.

Pentru că da… am cunoscut-o în clasa întâi. 😀

Relația noastră de prietenie însă s-a închegat mai târziu, undeva prin clasa a patra. Pe atunci cineva mi-a zis cum că ea ar fi invidioasă pe mine că iau note mai mari. Atunci am remarcat-o cu adevărat și de atunci am devenit bune prietene. De nedespărțit chiar. Petreceam multă vreme împreună, mai ales că ea stăteam peste drum de școală. 😀

Eu și Andreea am fost mereu cele mai bune din clasă, mereu în competiție și mereu prietene. În mod ciudat competiția ne unea. Când una reușea ceva, cealaltă se bucura. Ne-a plăcut amândurora același coleg de clasă; știam asta, deși nici una nu mărturisise; dar nici una n-a încercat vreodată să fie cu el.

A fost prima mea prietenă adevărată. Puteam sta la discuții ore întregi, despre orice fără să ne plictisim, fără să ne dăm seama cum trece timpul. Ne făceam temele împreună. De la ea am învățat să fac „z”-ul ciudat.

La liceu însă ne-am urmat fiecare calea: eu matematică-informatică, ea filologie. Țin minte și acum, la începutul clasei a noua, înainte de festivitatea de începere a anului școlar, diriginta noastră ne-a chemat la școală să aranjăm clasa și să ne cunoaștem. Am stat doar până la 11… m-am dus la ea… n-o văzusem toată vacanța de vară… nu știam dacă o să o găsesc acasă… am sunat și a răspuns… am stat de vorbă până la ora 10 noaptea fără să ne dăm seama că s-a întunecat. Mama mă căuta disperată.

Primul an de liceu nu prea a schimbat nimic; ne vizitam în pauze, mergeam la aceleași petreceri… în timp fiecare și-a format alt grup… ne îndepărtam… și cu toate că ne vedeam rar, când una avea o problemă, întotdeauna apela la cealaltă… noi ne cunoșteam cel mai bine.

A urmat facultatea, eu la București, ea la Iași. Am sunat-o când a fost cu admiterea. Ne-am văzut apoi doar o dată în tren, acum trei ani… Când am sunat-o de ziua ei nu mai avea același număr.

În vara următoare am mers la ea acasă. Nu mai locuia acolo.

În ultima vreme am încercat să o caut pe net, dar fără rost.

Chiar aș fi vrut să îi pot ura azi „La mulți ani!”

Poza e de la banchetul din clasa a patra. Și atunci cred că am fost tunsă cel mai scurt cu putință. Țin minte ziua aia… plouase și era noroi… de asta avea șosetele murdare în sandale.