Frumos și urât

Poate pentru unii e cel mai mare motiv de frustrare.

Dar pentru mine faptul că oamenii nu pot atinge extremele e farmecul vieții.

Și cel mai bun om are o fărâmă de răutate în el. Iar cel mai rău om are un sâmbure de bunătate sau simte o candoare imensă gândindu-se la o anumită persoană. Iar dacă să găsești răul din cineva bun nu are așa mult farmec, să găsești binele din ăla rău e ceva deosebit. Mai ales că o dată făcută catalogarea, oamenii neagă tot ce ar putea fi bun în omul ăla.

E ca la fazele când vecinul drăguț de vizavi se dovedește a fi criminal în serie. Nimănui nu-i vine să creadă.

Uneori asta se reflectă și în fizic.

Îmi mai povestea o amică într-o zi cum văzuse în metrou un bărbat urât și neîngrijit, urâcios de brunet, dar care avea niște ochi albaștri superbi.

Într-o seară în metrou am văzut niște mâini deosebite la un bărbat de 50 de ani; era genul de om care probabil înafară de bărbierit nu cunoștea alt fel de îngrijit… un simplu muncitor… dar avea niște mâini mai frumoase decât mulți metrosexuali care stau ore la manichiură…

Sau reîntorcându-mă la cealaltă parte, am cunoscut atei cu o morală mai dreaptă și un respect față de semeni mai mare decât mulți care arborează cu mândrie titlul de creștin.

Noi oamenii suntem tare ciudați. Suntem gri, suntem colorați, suntem combinații din tot, iar noi tot vrem să fie tot alb și negru.