Iar mi-e dor de ea

Mergeam acum doua zile cu batranul personal catre Tarcau (da, da, Baltagul), si, evident, m-au busit iar amintirile din copilarie, care-mi lipseste al naibii de mult. Mi-e dor de ea in cel mai nebun mod posibil, iar sentimentul se inteteste cu cat ma indrept mai repede spre schimbari de prefixe&co. Exceptand unele evenimente care au avut loc ulterior, pot spune ca am trait o copilarie perfecta.

De la mama stiu ca am fost un copil plimbat de numa`, iar trenul era prietenul meu. Pe vremea cand CFR-ul era in floare, toata lumea circula pe caile ferate. Mama lucra la pediatrie in Bicaz, iubea copiii. Si pe-a ei ii iubeste, ani de zile i-a asteptat. Acolo locuia si buni a mea. Iar, pe langa asta, aveam drum foarte des si-n Tarcau, la cealalta bunica. Cam pe acolo se invartea Universul meu.

In fine, pe atunci imi parea ca personalul alearga pe sine cu viteza luminii. Garile erau pline de oameni, forfota mare. Remember? Biletele erau mici, dreptunghiulare, din carton, iar eu aveam o dilema in ceea ce-l priveste pe nasu`. In timp misterul a fost elucidat. Acum, gara din Piatra parea un dezastru total, parca niciodata nu mi s-a infatisat asa de urata. Cand am pasit acolo m-am speriat. Ba nu, m-am revoltat. Multe dintre linii au fost desfiintate, iar peronul purta urma unor renovari or something.

Ajung la destinatie si fug catre ceea ce ma interesa pe mine: lalelele. Le gasesc in acelasi loc primavara, de mica m-au fascinat. Si-mi reiau locul din care obisnuiesc sa scriu cand merg acolo. De altfel, multe din gandurile mele iau forma unor articole prin fel si fel de locuri, calculatorul nu este decat un intermediar.

In ciuda lucrurilor pe care le fac sa-mi umplu tot timpul liber pe care l-as putea avea, ma simt intr-o continua stare de mohorare. De dor dupa timpul trecut, de dor dupa ai mei parinti tineri si mai putin incercati. Nu stiu, tanjesc dupa ceva si nu-mi dau bine seama dupa ce. Dar asta-i alta poveste. Oricum, mi-e teama. Mi-e teama incontinuu.