Inca nu stiu ce-am sa fac in vacanta, dar singurul lucru care m-ar tine in Bucuresti ar fi un internship. Ca sa fiu onesta, nu fac mari eforturi in privinta asta, ca parca as merita o luna de frecat menta. Dar atat, ca n-as rezista mai mult. Pe 21 termin cu sesiunea, dupa urmeaza practica (de care nimeni nu stie nimic, nu ma mai mir), minunatul proiect la care sunt head of volunteers si-om vedea ce-o mai fi.
Dar chestia e ca a inceput sa-mi fie dor de casa, oricat de tută as fi eu. N-am mai ajuns la Piatra din vacanta de Paste, vreau sa-mi vad tatal si fratele, vreau sa rad cu prietenii mei, vreau sa fiu chemata la masa, sa-l sun pe tata sa-mi cumpere inghetata, sa-l enervez pe framiu, sa-mi vad vecinii. Tot, tot vreau!
Astazi a fost una din zilele alea in care vorbeam cu mama si-mi dadea tot felul de sfaturi despre cum sa fac durerea de stomac sa inceteze. Uitasem cum e, dar nenorocitul se incapataneaza sa ma mai sacaie din cand in cand. Totul ar fi fost mai usor daca era aici, nu? Stiti cum fac mamele minuni, cred ca afectiunea isi spune tare mult cuvantul in asemenea cazuri. In consecinta, n-am facut nimic productiv, nimic din ce mi-am propus, m-am invartit toata ziua de pe o parte pe alta a patului, cu laptopul pornit, sa atenueze faptul ca eram singura in camera asta.
In asftel de momente, sfaturile mamei, oamenii cu care locuiesti si-ti ofera o pastila sau colega de grupa care-ti spune ca poate ar fi bine sa mananci un iaurt, toate astea sunt aur. Sentimentul de a sti ca apartii cuiva, ca apartii unui grup, creste ca pofta de mancare cand faci cumparaturi. Nu te-ai fi gandit la asta, nu? Pare atat de neinsemnat. Dar nu e, tine minte.