A mea. Mi-e dragă și mi-e drag s-o recitesc…
Și poate de aceea mi-a plăcut asta.
„- Asta nu e dragoste.
– Dar ce este?
– O infatuare fără sens pe care vrei să ți-o satisfaci. Dar lipsește tocmai lucrul cel mai important.
– Care anume?
– Încredere, răspundere, acceptarea riscurilor, să-ți petreci o viață întreagă încercând să te ridici la înălțimea visurilor tale. Și, mai presus de toate, să nu rănești obiectul iubirii tale.
– Asta înseamnă dragoste, în opinia lui Bill Parrish?
– Înmulțește cu infinit, ridică la puterea eternității și vei avea o mică idee despre ce vorbesc. […] Eu o iubesc pe Susan din clipa în care s-a născut și o iubesc și acum. Visez la un bărbat care să o descopere și vreau ca ea să descopere un bărbat care să o iubească, care să o merite, care să fie din lumea asta, din timpul ăsta. Să aibă forța de a păși alături de ea pe acest drum minunat numit „viață”.”
