Părinți și copii

Mă uitam zilele trecute la o emisiune despre copiii cu ADHD, și era la telefon o mamă îngrijorată.

Copilul ei nu asculta, nu respecta regulile, nu era atent. Fusese la medic, iar acesta îi spusese că nu are ADHD. Totuși mama insistase și i se prescriseră copilului calmante speciale. Și totuși nu știa ce să se facă.

Doamna doctor de la televizor (pediatru, psiholog, nu știu ce exact era) îi spune că totuși să nu se precipite să se gândească la ADHD când problema ar putea fi ei, părinții, care nu știu să impună reguli copilului și să îl îndrume spre un comportament mai adecvat.

Vă dați seama cum a luat aceste cuvinte mama… păi cum să zici așa ceva… ei sunt părinții perfecți… copilul are ceva.

Mi se pare incredibil cum unii părinți dau vina pe orice, pe oricine, nu pe ei.

Dacă nu e ascultător, are prea multă energie, nu respectă regulile, e neatent, are ADHD.

Dacă la adolescență bea, fumează, le răspunde, nu învață, e vina anturajului.

Dacă își începe viața sexuală la 12 ani e vine mass-mediei.

Dacă e incult, e vina societății.

Nu știu cum era la voi în generală sau liceu la ședințele cu părinții… dar eu în perioada aia mă săturasem de replici gen „Nici nu știu ce să mă fac cu copilul ăsta, muncesc toată ziua să îi cumpăr haine scumpe, să îi iau calculator, să îi iau nu știu ce, iar el nu învață, nu e cuminte.”

Când răspunsul era acolo… dacă petreceau o oră poate mai mult cu copilul, discutând cu el, oferindu-i o educație, nu se ajungea acolo.

——————————————————————————————-

Tot aud în ultima vreme cât de problematici sunt copiii. Că sunt neascultători și agitați.

Dacă țin eu bine minte, și înainte erau așa.

Când eram la cămin de exemplu, ne jucam de-a Mowgly… eram toată ziua în patru labe pe sub mase, agățați peste tot, fugeam, urlam, țipam, era un chin să ne bage în pat la prânz sau să ne convingă să mergem la masă.

Și nimeni nu își punea problema că am avea cine știe ce probleme psihice.

Acuma, mă mir când îmi spune mama că la sora mea la grădiniță jumătate din copii sunt ținuți de părinți cu calmante. Că țipă… că sunt nervoși… că sunt obraznici…

Mda… e mai simplu decât să stai să te chinui să educi un copil sau să îi formezi niște deprinderi.

Nu cred că sunt copiii problema; ci părinții. Sunt mai puțini răbdători, mai puțini capabili să îți facă timp… și de ce nu, ei însuși sunt mult prea agitați și nervoși. Și propia lor atitudine influențează mult un copil de vârstă fragedă.

Cunosc o fetiță de vârsta surorii mele care la 3 ani nu vorbea, era crispată, tăcută, nu se juca. Tatăl ei bea și venea în fiecare zi acasă și făcea scandal. Când mama ei s-a despărțit de el și nu mai avea parte de certuri în fiecare seară și o atmosferă tensionată, copilul ăla s-a transformat brusc… se juca, era vesel, ba chiar începuse și să vorbească. În tot timpul ăla mama crezuse că fetița avea probleme de dezvoltare, că era bolnavă… pentru că întotdeauna o ferea, avea grijă să nu stea în camera unde tatăl bețiv se „exterioriza”. Dar copilul acela de trei ani, din altă cameră, simțea tensiune, simțea suferința și reacționa.

Pot fi cazuri mai puțin grave. Dar chiar nu cred că într-o casă unde nu se țipă, unde totul este tratat cu calm (chiar și situația în care copilul țipă), copilul va continua să fie nervos (înafară de situații gen crescut dinți, colici). Dacă vede că țipând nu se rezolvă nimic, ba din contra, va încerca să abordeze totul mai cu calm.

Chiar nu cred că dacă îi oferi copilului activități constructive, ba chiar participi și tu ca părinte la ele, va fi obraznic.

Chiar nu cred că dacă îi impui niște reguli, te ții de un program zilnic și nu îl schimbi din nimicuri, nu va asculta.

Poate vorbesc aiurea dinafară… dar majoritatea părinților din ziua de azi sunt și moi. Îi învârt pe degete copiii de 4-5 ani. În loc de autoritatea părinților în casă domnește autoritatea micului tiran. Nu sunt de acord cu metode violente de impunere a autorității, dar măsurile coercitive nu pot lipsi…

——————————————————————————————-

Eram zilele trecute în parc și am văzut trei băieței, la rând (coincidență?!?) care aveau cercel în ureche. Nu aveau mai mult de 5 ani.

Ce părinți preventivi… s-au gândit că dacă vrea băiatul lor vreodată cercei să îi aibă deja. Nu e drăguț?

Dar dacă nu? Peste 5 sau 6 ani gaura aia nu o să se mai închidă, chiar dacă nu va mai purta cercel. Dacă acel băiat se va simți complexat, urât, din cauza acelei găuri? Poate va fi unul din cei total contra piercurilor?

Eu nu aș fi de acord nici la fete.

Să-și facă găuri dacă vrea la adolescență, când poate decide. Cunosc multe fete care ar fi vrut să nu aibă nici găuri în urechi.

Și până la urmă nu merge nici scuza, îi fac de mică să nu sufere… că metodele de dat găuri sunt din ce în ce mai nedureroase și netraumatizante.

Dar hai că la fete merge, că majoritatea vor găuri. Dar la băieței?

——————————————————————————————-

Mama avea o vorbă când făcea o greșeală de educație cu noi când eram mici sau acum la „bătrânețe” când face cu sora mea: „Voi să nu faceți ca mine când o să aveți copiii voștri.”

Nimeni nu va fi vreodată un părinte perfect, dar pot încerca… unii pot încerca înainte să dea vina pe oricine altcineva să își găsească propriile greșeli de educație. Există cărți, psihologi de copii, traineri pentru educație… se poate învăța cu voință. Nu cu medicamente.