Priviri neplăcute…

Recunosc, poate că și eu uneori arunc priviri ciudate oamenilor (dar uneori e fără intenție), dar nici ale altora nu mă încântă. Paiul și parul, nu? 😀 Mereu se aplică.

Cel mai tare mă enervează fetele care se uită urât la mine când sunt în oraș cu fratele meu la cumpărături, plimbare sau orice altceva. Da, știu că el e bărbatul ăla șarmant, frumos, cu doza potrivită de eleganță și extravaganță, interesant, etc. și eu par gagică-sa aia banală și complet nepotrivită… dar, nu știu, ar putea să nu se uite așa sugestiv la mine, de parcă aș fi furat bărbatul pe care ele trebuiau să îl aibă sau de parcă m-ar prăji la foc mărunt că nu am luat un iubit de „talia” mea.

Probabil ar fi trebuit să mă obișnuiesc de atâția ani. Și când eram în liceu și ieșeam în oraș zicea lumea că suntem un cuplu. Chiar zicea la un moment dat fratele meu că o să își facă un tricou cu un semn orientativ și mesajul: „ I’m with my sister.” Ca să nu rateze ceva la agățat.

Deși nu spun că nu mă amuză… 😆

Chiar nu înțeleg cum pot oameni să deducă asta dacă văd că nu ne ținem de mână, de spate, de după umăr… căci din câte am observat în ziua de azi iubiții merg în general cât mai mult unul în sufletul celuilalt. 😆

Și nu numai la noi. Eram o dată la metrou și era o fată plinuță, dar foarte bine îmbrăcată și aranjată, și se ținea de mână cu iubitul ei mai… de luat pe sus vântul. Toată lumea s-a uitat la ei ostentativ o vreme, de parcă domnule ea trebuia să își ia unul mai pe măsura ei.

Sau tipul de 1.90 cu tipa de 1.65.

Bine, mai era clasicul exemplu al profesoarei de franceză din liceu, acela cu băiatul în trening lângă fata aranjată ca de bal. Eu l-aș adăuga acuma și pe cel al hipsterului tramp-style, lângă domnișoara foarte șic, cu tocuri de 10 cm și fiecare șuviță de păr la locul ei.

Da, unele cupluri par ciudate; dar poate au și ei motive foarte bune de a trece peste aceste diferențe.