Desigur ca pot ierta. Greu, dupa mult timp, dupa ce furia dispare, dar da, pot face asta.
Ce fericita as fi acum sa scriu despre un Fat-Frumos care m-a facut sa sufar. Sau despre cum am picat nu stiu ce examen, ori ca n-am bani sa-mi cumpar bluza aia misto. Dar nimic de acest gen nu s-antamplat. Nu, n-are nicio legatura. As vrea sa aiba. As vrea sa scriu despre unul dintre aceste subiecte si nu despre ceea ce ma doare cu adevarat.
E persoana careia nu stiu daca am sa-i iert ca m-a oprit din a copilari atunci cand aveam cea mai mare nevoie de asta. Mi-a ingreunat verile, mi-a ingustat orizonturile. Nu mi-a oferit niciun fel de educatie si, cu toate astea, are impresia ca este un parinte model.
Mai grav e ca istoria se repeta. Si cu fiinta cea mai draga mie pe Pamant. Iar eu, eu n-am nicio putere. Viata este de cacat uneori. Eu, eu care credeam ca totul este posibil daca ai ambitie, imi dau seama ca esti legat de maini si de picioare in unele momente. Sentimentul de a fi neputiincios e crunt.
Si mai grav e ca nu constientizeaza nimic din toate astea, in mintea lui e conturata bine imaginea de parinte cu P. Si nu-i asa, nu-i deloc asa si-mi vine sa tip. Cu poti fi atat de indiferent cu al tau copil si nici macar sa nu-ti dai seama de asta? Si cand o sa constientizeze ca a creste un copil nu este egal cu a-i cumpara haine si hrana?
Nu pot ierta asta. Pot? Nu vreau sa iert. Ma incearca un sentiment foarte urat. Asta ca sa nu zic ca de ura.