„Unii oameni îți rămân indiferent de orice în suflet.”

Cred că în ăștia doi ani am scris de nenumărate ori despre ea. Dar cum nu aș putea să scriu? Mai ales azi…

Am cunoscut-o într-o zi de iulie. Era după admiterea în liceu; viitoarea dirigintă ne chemase pentru o întâlnire înaintată. Era așa ciudată mulțimea aia de oameni pe care nu îi cunoșteam. Erau și 2-3 colegi care fuseseră în aceeași școală generală cu mine, dar cum abia îi știam din vedere nu conta.

Ufff… în mintea mea se formase ideea clară că necunoscând pe nimeni și la timiditatea mea de pe vremea aceea, nu o să socializez deloc.

Așa că m-am așezat în prima bancă pe mijloc.

La un moment dat o fată vine întârziată și mă întreabă dacă poate sta lângă mine în bancă. Îi zic da.

Începem să vorbim, aflu că o cheamă Alina, că bunicii ei sunt din aceeași localitate cu străbunicii mei.

Când am venit în septembrie eram entuziasmată tocmai de ideea că dacă tot nu o să mă leg de colegi, o să o am pe ea. 😀

În primele luni totul a fost frumos, vorbeam despre orice, stăteam în aceeași bancă.

Dar după iarnă au urmat diversele concursuri școlare. Atunci am început să mă apropii de o altă colegă; învățam și făceam exerciții împreună, iar dacă discuțiile nu mergeau întotdeauna la fix, mereu se lega ceva că doar eram amândouă pasionate de fizică, informatică și tehnică. Numai că ea făcea parte din alte sfere. Știți voi (sau nu 😆 ), grupul ăla din clasă care se credea superior tuturor, care aveau bani să petreacă oriunde și oricând, cărora părinții le cumpărau la 18 ani mașină direct și se duceau la curse și pădure mereu, care făceau mișto de orice avea o situație materială mai precară, care cântărea weekend-urile în mers la mall-uri în Iași să nu aibă altcineva haine ca ei în orașul ăla micuț, etc. Ei nu o priveau cu ochi buni pe Alina tocmai din cauza situației materiale; eu nu aveam probleme cu asta, dar fiind adolescentă, impresionabilă și prostuță, mă simțeam prost că uneori făceau mișto și de mine că eram prietenă cu ea.

Așa că am început să o ignor prin clasă. Chiar fățiș.

Într-o zi m-a luat deoparte în timp ce mergeam spre casă și m-a întrebat:

„Ce am făcut ca să fii supărată pe mine?”

N-am știut ce să răspund. Mă simțeam prost. Nu greșise cu nimic… dar… nu mai simțeam legătura aceea între noi. Nu o mai vroiam ca prietenă.

Mai ales că prin perioada aia cunoscusem prin cealaltă colegă un tip care îmi plăcea mult. Oricum, „prietenia” asta nu a durat mult. Mai întâi am ignorat și cealaltă colegă și grupul respectiv din cauza relației cu tipul respectiv (de fapt am ignorat forțat mai multă lume). Rămăsese o amiciție seacă. După doi ani, la despărțire, însă m-am îndreptat din nou spre ei. Dar nu puteam… lumea asta mi se părea frivolă. Oamenii ăia nu se puteau distra și nu dansau decât după a doua navetă de bere. Mie nu mi-a plăcut niciodată alcoolul și nici nu am fost faan petrecerilor surpriză cu vomă și tâmpenii făcute la băutură.

Și totuși aveam nevoie de o prietenă care să mă ajute să îmi vindec rănile. Eram singură, tristă… și atunci Alina, observând asta, a început să încerce să mă ajute cumva, măcar cât mă vedea la școală.

Mă simțeam atât de rușinată… eu nu o mai băgasem în seamă de peste doi ani, iar ea era acolo pentru mine. Avea un suflet de aur… păstram distanța pentru că acum nu mă consideram demnă de prietenia ei.

Dar ea a fost alături de mine și prin ea am învățat ceea ce înseamnă cu adevărat prietenia. Perioada petrecută cu ea, spre sfârșitul liceului, a fost una dintre cele mai frumoase din viața mea. M-a ajutat să cresc și să mă simt bine. Mă trăgea după ea la dansuri mereu. Lumea ne făcea curajoase că dansam fără să ne alcolizăm înainte (deși eu nu înțeleg nici acum ideea asta preconcepută că daăc nu bei măcar puțin, nu te poți distra la o petrecere).

Ea era energia mea de zi cu zi.

Însă o altă vorbă de a ei m-a schimbat cu adevărat. Era în vara de după liceu, stăteam de vorbă pe câmp la umbră și vorbind despre viață în general mi-a zis:

„Știi, aș vrea să fiu ca tine. Să mă atașez mai mult de lucruri decât de oameni și să nu sufăr atât de mult după ei.”

Vorbele astea m-au marcat profund în momentul ăla. Da, așa fusesem de ceva vreme… mă feream cât puteam să nu mă atașez de oameni, să nu pun suflet în relațiile cu ei (asta e cu totul altă poveste totuși). Îmi era frică să nu fiu rănită; dar frica asta făcea un rău mare. Persoana care fusese mereu alături de mine credea că nu eram atașată de ea… mă privea ca o ființă rece, dar nerănită.

Mi-am dat seama că pentru o prietenie ca a ei ar fi meritat să fiu rănită de mii de persoane înainte, de mii de încercări. Pentru a găsi așa ceva merita.

Și că poate pe alții chiar îi voi pierde încercând să fiu insensibila care nu stă să fie rănită. Poate oameni la fel de minunați.

Iar asta m-a ajutat mult când am plecat într-un mediu nou.

Vorbeam mereu, chiar dacă studiam în localități diferite. În prima vacanță de iarnă, am făcut Revelionul împreună. Apoi să ne întâlnim a devenit din ce în ce mai greu. Vacanțele nu se potriveau, mai era vara practica, ea s-a apucat să lucreze, etc.

Când am văzut-o ultima dată era foarte shimbată. Mai ales că nu vorbisem de mult.

Ea după ce a terminat facultatea anul trecut a plecat în Grecia. Și mai greu… rar când dădeam una de alta pe mess.

Dar oricât de multe luni nu am vorbi, mereu e la fel.

E fata aia veselă, cu un zâmbet de milioane care îmi spune „frumoaso” și care mă întreabă în cele mai mici detalii ce am făcut. Simt căldura ei prin monitoare și fibră optică… parcă nimic nu s-a schimbat.

Și tot ea a spus:

„Nu contează câți oameni noi cunoști. Nu contează nici că sunt de o mie de ori mai buni. Unii oameni îți rămân indiferent de orice în suflet.”